Primele dăți când am auzit lucruri nasoale spuse despre mine de către oameni pe care-i credeam prieteni, am suferit ca un câine. Mi s-a rupt sufletul și am avut reacții imbecile. Mă refer, evident, la lucruri despre care și eu, și omul care le spunea știam că nu-s adevărate. De genul “băi, X, știi ce-a spus Crivăț despre tine ? a spus niște mizerii, mă”. Pe care eu nu le spusesem. Sau de genul “știu io sigur că Crivăț s-a certat cu Y”. Eu și Y nu știam despre asta. Sau alte astfel de chestii.

Am suferit rău, zic. Am pus la suflet, îmi doream confruntări, să văd dacă falsul prieten are curaj să se uite în ochii mei și să repete minciunile. Îmi doream să-i opresc, să fac scandal, să demonstrez oricui și oricând că nu-i adevărat, că n-am făcut/zis una și alta.

Apoi m-am enervat rău. M-am enervat când am văzut că au existat oameni care au răcit/rupt relațiile cu mine pe baza unor lucruri din astea “auzite”, fără ca măcat să mă întrebe “bă, așa ai făcut ? așa ai zis ?”.

Apoi am învățat de la doi oameni mai deștepți ca mine (ăsta și ăsta) să nu mai pun la suflet, să nu ma mai enervez. Să ignor și să merg relaxat mai departe.

După care am învățat să nu mai cred o iotă din ce-aud despre oricine din jurul meu. Am ajuns în stadiul în care mă amuză foarte tare când ajunge la urechile mele câte-o chestie de genul “vai, Z, bunul tău prieten, a spus că ești prost și foarte gras”.

Și-am mai învățat asta: când un om cu care am relații bune, normale, pașnice se supără groaznic pe mine pentru c-a auzit ceva, nu eu am o problema. Când cineva vine și-ți spune că te-am înjurat pe la spate sau te-am vorbit de rău și tu-l crezi, nu eu am o problemă. Când cineva vine și-ți spune că-s bețiv și hoț, și tu-l crezi, deși am petrecut timp împreună și nu m-ai văzut vreodată beat sau furând ceva… well, nu eu am o problemă.

Niște prieteni de-ai mei au o vorbă foarte tare, la care azi am achiesat total: avem prea multă treabă ca să putem ține pasul cu toate mizeriile.