Guest post de Chinezu
(ep. 3 din seria “Invitații mei”)

Ca băimărean bucureștenizat de ceva ani buni, m-am lovit mereu de faza asta cu “provincia” versus “Capitala”. Și de fiecare dată, cu puține excepții, dihotomia este falsă. Să le luăm pe rând.

Bucureștenii sunt de două feluri în privința asta.
Imensa majoritate care vorbește despre “provincie” și “provinciali” fără nici o intenție peiorativă, ba chiar cu drag de multe ori. Sunt cei care folosesc această familie de cuvinte pentru că, pur și simplu, le este la îndemână. Dacă le atragi atenția că nu e chiar ok să se pronunțe așa, recunosc cu mirare că nu știu cum să zică altfel.
Gherțoii de Capitală. Sunt puțini. Dar guralivi și enervanți. De genul celor care dacă s-au născut și au crescut în București, toți ceilalti, întreaga țară în rest, sunt niste tolerați în spațiul carpato-danubiano-pontic. Ei rostesc “provincie” și “provinciali” cu o superioritate auto-asumată care, dacă privești obiectiv, e de un ridicol teribil. Sunt cei care chiar cred că în afara Bucureștiului, restul țării e doar pentru făcut din când în când turism și de unde să revii în București, în Capitală. Din fericire, sunt puțini.

“Provincialii” sunt cam tot de două feluri.
Imensa majoritate privește Bucureștiul și bucureștenii exact așa cum sunt: Capitala țării și cei care locuiesc acolo. Sunt cei care recunosc supremația Bucureștiului din multe puncte de vedere și o fac fără să se simtă inferiori, ci ca pe un dat firesc al mersului lucrurilor. Cum e și normal, de altfel.
Frustrații de provincie. Sunt o punere în oglindă a gherțoilor de București. Numai că, din păcate, sunt sensibil mai mulți decât gherțoii. Pentru aceștia, a avea legătură cu Bucureștiul și cu bucureștenii este automat o degradare a condiției tale. Nu motivează de ce cred asta, nu simt nevoia să o facă, le este de ajuns doar convingerea fermă că “București=de rahat”. Åži le este de ajuns.

În ceea ce mă privește, sunt un pic cam din toate categoriile. Dar nu aparțin nici uneia decisiv. Voi?

Guest post de Nebuloasa
(ep. 2 din seria Invitații mei)

Suntem prea încrâncenați pentru viața asta. Ne trăim zilnicul, cotidianul, într-o continuă luptă cu noi și cu cei din jurul nostru și ne trezim că devenim niște oameni răi, fără prieteni, fără viitor și fără stabilitate.

Cunosc femei care muncesc de dimineața până noaptea, fără a avea un motiv anume. Nu au familie, nu au iubit, nu au copii, pur și simplu muncesc «ca să strângă bani». Bani care niciodată nu vor fi de ajuns, pentru că, odată cu mărirea salariului, cresc și pretențiile. Dacă pe vremea când erai assistant manager te mulțumeai cu un sandwich făcut în grabă, dimineața, înainte de a ieși din casă, poziția de manager de acum nu mai permite asta, drept urmare, seară de seară te trezești ba de una singură la restaurant, ba de una singură acasă, comandînd ceva de mâncare înainte să intri la duș. De haine nu mai vorbim, ținuta office este de bază și nu poți sta doar cu douaă costume.

Citește mai departe

Guest post de Andrei Roșca

Îmi amintesc că am citit odată despre un experiment cât se poate de interesant, făcut undeva în S.U.A. Două maimuțe erau băgate într-o cameră de câțiva metri pătrați. O cameră goală, cu o masă în mijloc. Deasupra mesei, o dată pe zi, era coborâtă o banană, cu ajutorul unei sfori. Bineînțeles că maimuțele, de foame sau din lipsa unei alte activități intelectuale, s-au repezit la mâncare. Doar că în momentul în care au ajuns lângă masă au fost stropite de undeva de sus cu un furtun. Speriate, maimuțele s-au retras lăsând banana neatinsă. Procesul s-a repetat de câteva ori, iar câteva ore mai târziu, în cameră a mai fost introdusă o a treia maimuță. În momentul în care banana a fost coborâtă, aceasta a fost singura care s-a repezit spre masă. Deloc surprinzător, primele două maimuțe au încercat să o oprească. Voiau sa o apere, știau că va fi udată. Au încercat să o oprească și au reușit.

Experimentul continuă însă. Este adusă o nouă maimuță, dar de data aceasta este scoasă din cameră una dintre primele două maimuțe. Apoi se repetă mișcarea, iar în cameră rămân trei maimuțe. Niciuna dintre ele nu a fost udată vreodată cu apă, însă ele se opresc unele pe altele de fiecare dată când mâncarea este coborâtă în mijlocul camerei. Fără excepție!

Din păcate, experimentul poate fi văzut ca o parabolă care spune multe despre metodele de lucru folosite în majoritatea companiilor mari. Prea rar oamenii sunt încurajați să inoveze, să încerce, să greșească, și prea des sunt opriți fiindcă “we just don’t do things like this around here”. Nimeni nu poate spune exact de ce, însă nu așa se fac lucrurile la noi.

În cazurile de genul acesta, adaptarea e o greșeală. La astfel de sisteme nu aș dori nimănui să fie capabil să se adapteze. Fiindcă adaptarea poate însemna inhibarea sau chiar pierderea personalității. Mai mult decât atât, sistemele de acest tip nu îți permit să greșești. Și câtă nevoie avem să greșim…
Citește mai departe