În curând, o să las Clujul pentru alte meleaguri. Știți și voi că mereu plec. Am fost la Temesvar, m-am întors, mă duc să mai încerc ceva, ce-o fi rău în asta ?

Sigur, mă tem de schimbarea asta cum mă tem de moarte. Dar de făcut, am s-o fac, orice-ar fi. Prefer să-mi pară rău c-am făcut-o, decât să-mi pară rău că n-am făcut-o, știți cum zic ?

Cumva, tot în Transilvania merg, că nu-s degeaba Senior de Transilvania. Dar plec dintr-un loc în care am, cu adevărat, mulți prieteni și oameni care chiar țin la mine într-un loc în care am, efectiv, un singur prieten. N-o să fie ușor. Dar, hei, vorba lui Doru – decât să fie ușor, mai bine să fie greu! Păi nu ?

În fine, nu asta-i ideea.

De când aveam 4-5 ani, mi-am dorit să cânt la acordeon. Nu știu de ce naiba mi s-a lipit de suflet instrumentul ăsta de lăutari, dar mi-e drag. Ei bine, pasul 2, după mutare, o să fie ăsta – o să-mi iau acordeon și o să învăț să cânt la el.

Să-mi țineți pumnii, s-ar putea ca mutarea asta să fie cel mai prost lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar, în egală măsură, ar putea fi și cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Naiba știe, sper să fie ok, până la urmă.

Om vide.