V-am mai spus, cu ceva vreme în urmă, că-n ultima perioadă viața mea s-a schimbat mult, în mod trist. Toate lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimele luni au culminat cu o dezamăgire apăsătoare pe care n-o aveam deloc în plan. În mod normal, aș fi trecut foarte ok, probabil, peste ea, dacă n-ar fi fost doar o ultimă picătură în umplerea paharului.
Chiar am vrut să plec. Mi-am făcut bagajele chiar după ce am scris postul anterior, la ora 2 noaptea vorbeam cu Mile (care e în Muntenegru) la telefon, întrebându-l cum ajung acolo cât mai repede și ce pot face începând de-a doua zi ca să câștig bani și altele asemănătoare.
N-a fost o “mișcare de marketing”, cum mă bănuia cineva pe twitter. N-aș face așa ceva, eu mă consider un om onest. A fost un moment de colaps, să zicem.
Apoi m-am gândit și mi-am dat seama că nu mai am vârsta potrivită pentru astfel de schimbări bruște. M-am gândit că poate dacă plec, las baltă niște oameni care n-au nici o vină. Mama și tata, de exemplu. M-am gândit că poate doar am nevoie de-o vacanță. O vacanță de job, o vacanță de blog/twitter/online, o vacanță de cele și cei din jurul meu.
Ceea ce o să încerc să și fac. Dacă reușesc să-mi relaxez creierii, o să o iau de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu, mai vedem noi.
Deocamdată iau o pauză. Asta nu înseamnă că nu mai scriu pe blog sau că nu mai socializez cu nimeni. Doar c-o s-o fac mai rar, am nevoie de niște timp cu mine.
Vă rog să mă iertați dacă vi se pare că am procedat greșit. Dar pe blogul ăsta mi-am trăit cam toate trăirile în ultimii 3 ani, și bune și rele; a venit de la sine să scriu ce simțeam într-un moment tensionat.
Și vă mulțumesc mult pentru urări și pentru sprijin, celor care ați comentat și celor care m-ați sunat.



