Guest post de Doru Panaitescu
ep. 19 din seria “Invitații mei”

Invitat fiind de Andrei Crivăț să-i măzgălesc pe blog, m-am gândit să scriu ceva pe tema “Un brăilean între mitici”. Dar cum miticii lui Andrei, la fel de venetic precum sunt eu în București, sunt mai molcomi, m-am gândit să adaptez gândurile mele pline de controversă la situația lui de “peste pădure” – că doar asta înseamnă Trans – Silvania. De fapt, să-l provoc să îmi răspundă la corvoada zilnică de a susține cu patriotism originea sa de brăilean sadea.

Prima chestie care m-a frapat întâlnindu-l pe Andrei în Cluj după ani (puțini știu că am fost colegi de liceu, el cu un an sau poate doi mai mic, la o clasă de mate-fizică, de unde racolam noi – băieții mai mari – fete pentru concursul de miss organizat ad-hoc), cum ziceam, prima chestie o fo’ accentul, tu. Hadică? Hadică nu prea dicleam eu ce zice, și el la fel. Accentul de brăilean nu-și avea locul între noi. Accent pe care acasă fiind nu-l conștientizam decât când plecam prin tabere sau la munte (că și constănțenii au un accent la fel de ciudat). De moldoveni, vor zice invidioșii. O să le dau să consulte două manuale: Istoria și Geografia României.

Oare cum e să fii venetic în Cluj? Vă zic eu cum e în București:

Prima etapă: calificările

Vii să dai și tu examen ca tot omul, examen de admitere la facultate.
Primul șoc îl ai așteptând o oră să intri în oraș pe la Doraly – Europa – Doamna Ghica. Da, pentru unii Bucureștiul începe și se sfârșește la Doraly – de unde ne luăm tricouri de “jmecheri”. Dar sunt unii care se împlântă mai rău în trafic și țintesc Magheru direct.
Când ajungi la Obor zici că l-ai apucat pe Dumenzeu de picior. Dar de-abia aici începe aglomerația. În fine, cu chiu cu vai răzbați pe bulevardul cu tramvaie ce fac slalom printre șmecherii ce depășesc ambulanțe, coloane și refugii pe stânga și ajungi în Piața Romană.
Parchezi cam pret de un ceas pentru cele 10 minute necesare pentru a depune dosarul.

Și stai și te gândești: aici am vrut eu să ajung?

Etapa a doua: contactul cu colegii de grupă

În zece secunde toți colegii știu că au un “moldovean” de Brăila în clasă. Degeaba te împotrivești: fața oricăruia se schimonosește când încerci să îi explici că un manual de geografie nu e nici evantai nici capcană de muște. Stigmatul de brăilean moldovean atârnă cel puțin vreme de câțiva ani – până când accentul începe să ți se ducă (și împrospătat frenetic la fiecare vizită mai lungă de un weekend acasă).

Etapa a treia, a patra si a jdemia: descoperirile ocazionale

X află că nu ești bucureștean. Începe o serie tipică de întrebări penibile, puse într-o ordine asemuită doar curățării armei de către recrutul cu ceafa înroșită de palmele venite de la caporalul scund și frustrat

– Aaa, adică ești de la țară?
– Dar cum de ai învățat străzile Bucureștiului?
– Nu mai ai accent deloc, de câți ani ești în București?
– La voi se fac sărmăluțe moldovenești?
– La voi se spune că ai călcat în dânsul?
– Ai venit cu sârma? (notă: zilierii care veneau din nordul Moldovei spre Bărăgan la munci agricole călătoreau sus pe tren – blat negru, iar cel din față striga “sârmă” când linia de tren intersecta traiectoria sârmelor de telegraf/curent)
– La voi se spune harbuz în loc de pepene?
– Pe bunică-ta nu o chema Adăscăliței?

și opresc aici lista de întrebări penibile cotate de “mitici” ca mari glume ale Metropolei.

Dar nu pot să mă abțin, așa că (vă) răspund pe rând:

– Nu cap sec, sunt mai mulți “proviniciali” care citesc cărți și merg la teatru decât bucureșteni “obo” care confundă scara blocului cu ulița satului și mahalagismele cu limbajul “dă București”.
– Simplu: mergând prin orașul tău murdar pe care voi nu sunteți în stare să-l învățați. Alintat de mine drept “satul cu miniștri”.
– Nu am accent pentru că petrec mult timp în multe zone ale țării: București, Retezat, Apuseni, Mehedinți etc. Am auzit în schimb mult mai mult accent bolovănos de Pipera în cartierele voastre mizerabile decat în satele patriei.
– Da, așa cum se fac și în Izmir (sarmalele în Turcia sunt la fel de mari precum degetul mic de la mâna unei șahiste de categoria I)
– Nu, dar aș putea întâi să calc în el (dânsul dacă vrei) și apoi să te calc pe cap, incult ignorant ce ești!
– Da, am venit să văd prima generație de încălțați făcuți orășeni de către Ceaușescu!
– Se spune harbuz, pepene, lubeniță, melemet, topatam și cum mai vrei tu. Deși sunt convins că limba română încă îți e străină.
– Nu, familia din partea mamei era Girip (de origine turcă) iar din partea tatălui Bejan (armatori greci izgoniți din București). Adică brăilean sadea.

Ultima etapă: lupți împotriva asimilării

Acum ești un venetic ce nu-și găsește locul, ca în bancul acela cu spionul american negru nedumerit că toate babele din Siberia i se adresează cu “Tavarish Amierican”. Încerci să îți păstrezi statutul de brăilean sadea: când ajungi la Brăila faci o baie în Dunăre indiferent de anotimp (ultima am făcut-o în octombrie), bagi în tine ca spartul pește, icre, baclavale, brânză cu chimen și alte delicatese locale de care Bucureștiul a auzit doar la regretatul Radu Anton Roman, pentru ca în final să pleci în Apuseni și să auzi de la colegii speologi de la Clubul de Speologie Politehnica din Cluj întrebarea firească:
– No, Dorule, apăi tu ești mitic, așa-i? Adică “jmecher” de București cu gipan, nu?

Oare lui Andrei Crivăț i-o fi (la fel de) greu în Cluj?