Într-o benzinărie clujeană (la Rompetrol pe Calea Turzii, pentru cei care-o știu) un domn se împiedică și cade. Se ridică cu greu, face câțiva pași, dar îl doare rău de tot – nu s-a lovit, și-a întins ceva, se gândește că imediat îî trece. Apoi își dă seama că, efectiv, nu mai poate merge, se sprijină de un gard – după care își dă seama că nu se mai poate mișca deloc din poziția aia. Cu uriașe chinuri, după 20 de minute reușește să-și scoată telefonul din buzunar și să-și sune soția.
La vreo 3-4 minute după ce-a sunat, am ajuns eu la benzinărie. Așteptam să mă întâlnesc cu un prieten. Uitându-mă în jur, îl văd pe acest domn – evident, în momentul ăla n-aveam habar de nimic din cele de mai sus. Dar îmi dau seama că nu se simte bine, deși era la 20 de metri de mine. În prima secundă, m-am gândit că poate a obosit de la mers în căldură și-și trage sufletul. Apoi, cum mi-s ușor paranoic, m-am gândit că poate i se face și mai rău – ia să stau cu ochii pe el, dacă Doamne feri se întâmplă ceva chem imediat salvarea.
Omul vede că mă uit la el și îmi face (cu mare greutate) semn să mă apropii. Abia vorbea. Îmi spune ce-a pățit, respirând greu și întretăiat, din cauza durerii. Avea lacrimi în ochi, nu știu dacă doar de durere, sau poate și de furie că nu e capabil să se miște. Avea lacrimi în ochi. Mă roagă să chem o salvare, că nu mai poate.
Am sunat, evident, la ambulanță. Puțin după aia a apărut și soția domnului respectiv. L-am convins să-l așez pe un scaun, că nu-l mai țineau picioarele. L-am îmbărbătat cum am știut mai bine, i-am povestit tot felul și l-am întrebat tot felul, ca să-și mai ia gândul de la durere. Și ne-am amicizat cumva. C-așa am aflat toate detalii de mai sus.
Are 73 de ani. Ungur din ăla mândru, haios, cu mustață, cu drag de viață. A fost operat de inimă acum o vreme, dar acum era ok, doar nu mai putea de durere. Din puținele mele cunoștințe medicale, i-am spus să stea liniștit, nu părea să aibă nimic la coloană sau la șold, durerea era undeva deasupra rinichiului, i-am spus că probabil și-a întins ceva – așa a spus și el, că nu s-a lovit.
Nu m-a întristat faptul c-a venit salvarea după 20 de minute. Era foarte, foarte aglomerat în oraș, iar distanța de parcus (de pe Câmpeni până sus în Bună Ziua) e lungă și cuprinde niște zone centrale pline de mașini. Nu m-a întristat nici faptul că doctorița l-a întrebat ce-a pățit, dar n-a ascultat răspunsul, că a vorbit la telefon tot timpul până a plecat salvarea. Mă gândesc că ceilalți doi membri ai echipajului, șoferul și încă o doamnă, îs bine pregătiți și au trecut printr-un milion de astfel de situații, ca să știe ce-au de făcut.
M-a întristat doar faptul că omul ăla, corect îmbrăcat (deși chiar nu conta asta), treaz (deși, sincer, nici asta nu conta), în vârstă, a stat acolo aproape o jumătate de oră fără ca NIMENI să-l întrebe ce-i cu el. Îi curgeau lacrimile și scrâșnea din dinți de durere, era absolut evident că nu era ok și totuși nici vreunul din sutele de șoferi care or fi trecut pe lângă el, nici vreunul din zecile de pietoni care or fi trecut pe lângă el, nici măcar angajații benzinăriei nu l-au băgat în seama. I-am spus că mi se pare trist. “Poate au crezut că-s beat“, mi-a răspuns. Poate, m-am gândit. Da’ un om beat e tot un om. Iar domnul ăsta n-arăta nicicum a vreun drojdier, era un om de 73 de ani ca orice alt om de 73. Domnule Fischer, sper că sunteți bine acum și că v-au dat drumul acasă de la spital.
Lumea asta greșită și total cretină în care trăim ne transformă, încet, dar sigur, în niște mari scârbe.
Am mai povestit-o de 100 de ori, dar o mai zic si aici ca e povestea mea si e la fel de trista:
Cad in Predeal cand aveam 12 ani, imi spag capul. Doamna cu care eram pleaca mai departe, eu am crezut ca nu-i mare lucru si o prind din urma. M-am intins pe o piatra (eram vis-a-vis de piata, pe DN1). Eram prafuit si ametit, Au trecut vreo 20 de minute si nu m-a intrebat nimeni nimic, desi eram in agonie. Ba chiar unii au trecut si au zis “ia uite ma, au ajuns astia si p-aici”. “Astia” fiind ceva gen aurolaci sau copii ai strazii am dedus din ton.
Dupa un timp s-au oprit niste oameni. Erau turisti straini si m-au intrebat in engleza daca sunt ok.
Și povestea ta arată exact același lucru – ne transformăm în niște jigodii.
Sigur… nu suntem deja? Că eu asta cred.
as vrea sa cred ca nu. nu toti. nu inca.
indiferenta pare sa devina un fel de brand de tara in Romania …
in ritmul asta, vom ajunge la un moment dat la faze ca cea din China in care o fetita de 5 ani este lovita de o masina, apoi calcata succesiv de 2 sau 3 masini pe o strada comerciala destul de aglomerata, fara ca cineva sa se deranjeze sa vada daca mai traieste …
Nu toti, cu siguranta. Hai sa zic si eu povestea mea, s-a intamplat zilele trecute la un magazin din mall. Am cumparat 2 produse si dupa ce am platit, trebuia sa primesc rest 50 RON. Cand sa iau plasa si sa plec, imi dau seama ca nu imi aminteam daca am primit sau nu restul. Ii spun vanzatoarei, nici ea nu parea tare sigura ca mi i-a dat, asa ca imi spune sa verific eu in portmoneu. Cum nu stiam exact cati bani avusesem inainte, i-am zis ca e ok, am tras concluzia ca mi i-o fi dat, dar m-am zapacit eu, si dau sa plec. M-a oprit ea si mi-a spus sa stau 1 minut ca atat ii ia sa-si faca totalul la casa de marcat … si surpriza, au iesit pe plus exact aia 50 de RON ai mei … pe care i-am si primit impreuna cu scuze sincere pentru eroare.
Un proverb: “Oras mare, singuratate mare”
Intrebare: care este originea proverbului ?
Raspuns: Babilon, acum 2000 de ani …
Concluzie: … fara.
chestia cu restul uitat si restituit dupa facutul casei am patit-o si eu la Profi Grigorescu; deci se poate si asa!
Din pacate din ce in ce mai mult in Romania spiritul de intrajutorare scade. Omenia care in trecut era un fel de emblema a neamului…dispare. De vina este viata grea, moralitatea din ce in ce mai scazuta, educatia precara, excrocheriile nesfarsite ale unora care exploateaza simtul de omenie al oaamenilor in folosul propiu, etc, etc….
Acum doua saptamani, m-am dus sa-mi reincarc cartela de telefon in IULIUS la Orange. In fata mea, o bartanica era sfatuita cu multa amabilitate de domnisoara de la ghiseu ca nu are rost sa-si reincarce cartela tot timpul, si pe ultima suta de metrii. Ii oferea o varianta cu mult mai simpla, cu doar un euro in plus si chiar si un telefon moca “cu tastatura mare pentru batrani”. Nu a pomenit nimic ca o sa o lege de un contract timp de doi ani. Am intervenit si i-am cerut sa ii explice doamnei toate conditiile din contract si ca nu o sa poata renunta asa usor la abonament in cazul in care doamna nu o sa-si mai poata plati abonamentul. La aceasta interventie, domnisoara, foarte irascibila, a zis ca nu e treaba mea si sa astept in tacere pana imi vine randul. In acel moment mi-a crescut tensiunea, de nervi, vazand cum incearca acum unele persoane sa insele chiar si pe un amarat de batran. I-am explicat doamnei in varsta ca, inainte sa faca o prostie, sa se intereseze de la rude ce inseamna un contract cu o firma de telefonie care, daca nu reusesti sa iti platesti o factura pune pe tine toti recuperatorii…
1. TentaÅ£ia generalizării e foarte dulce, ne acordăm singuri o aură de bunătate peste medie. Calea consecvenÅ£ei în cele bune este mai de dorit
2. Uite, eu aÅŸ fi intervenit, si sunt genul care intervine.
3. Sunt momente în care, poate chiar ÅŸi cineva ca mine este atât de cuprins de gânduri/probleme, încât nu reuÅŸeÅŸte să observe problema de lângă el. În final, este o chestiune de exerciÅ£iu, de voinÅ£ă.
4. MulÅ£umesc pentru că nu ai Å£inut întâmplarea sub tăcere. Åži eu, ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii ne putem bucura că suntem mai mulÅ£i “de acest fel”, doar că nu ne vedem aÅŸa uÅŸor pe stradă, cât ne vedem mai uÅŸor pe fb, bloguri etc.
eu nu-mi acord nici o aură de bunătate. în cel mai fericit caz din lume, îmi acord o aură de banală normalitate. tu ai fi intervenit. mai știu oameni care ar fi intervenit. totuși, n-am zis că suntem nici scârbe, ci că devenim, încet.
eu nu-mi acord nici o aură de bunătate. în cel mai fericit caz din lume, îmi acord o aură de banală normalitate. tu ai fi intervenit. mai știu oameni care ar fi intervenit. totuși, n-am zis că suntem deja toți scârbe, ci că devenim, încet.
Din pacate nu am devenit niste scarbe, suntem niste scarbe, ,iar cei cativa oameni adevarati
sunt raritati…..Nimeni nu ne mai educa sa avem spirit civic, nimeni nu ne mai invata sa fim
umani……este foarte trist dar asta este realitatea si chiar ma ingrozeste!
Lumea este aÅŸa cum este. Unii o folosesc drept scuză pentru comportamentul lor. AlÅ£ii încearcă s-o schimbe după standarde mai înalte. Noroiul nu transformă un diamant în altceva, indiferent cât de mult noroi ar fi în jurul lui.
Chiar anul trecut am patit o intamplare similara care practic m-a socat. Eram in Iasi undeva prin centrul orasului la aproximativ 200 metri de o trecere de pietoni catre care ma indreptam. Deja erau adunati peste 20 de oameni acolo printre care si un om al strazii care in momentul in care s-a facut semaforul verde a lesinat. Deci din aia 20 de oameni care erau acolo, plus alte cateva zeci bune care au trecut pe langa el pana am ajuns eu acolo nu a sunat NIMENI la ambulanta.
Oameni buni, oamenii aia care lesina pe strada, se accidenteaza, sunt batuti, sunt jefuiti pot fi parintii nostri, copii nostri. Cum se poate sa ne pierdem si ultimul strop de umanitate care ne-a ramas? 🙂
Si eu am cazut anul trecut in timp ce ieseam dintr-un magazin.Coboram treptele, patru la numar si mai era una. Ultima! mainile pline cu sacose, am calcat gresit si am cazut. nu mi se mai intamplase de multa vreme, am crezut ca ma voi sparge. in prima faza am luat pozitia “caine mort!” apoi incet-incet am verificat daca functionam. Plasele se imprastiasera, lumea trecea si nimanui nu-i pasa. De acolo de jos puteam vedea cu cata maiestrie stiu sa-mi evite merele, portocalele, untul si toate cele.Nimeni nu avea nevoie de ele. In acel moment nici macar mie nu-mi erau de trebuinta. Imi era rusine. Nu-mi ridicam capul si asa cu el plecat le auzeam vorbele ce le spuneau la telefon si ma consolam ca nu ma recunoaste nimeni. intr-un tarziu o mana innegrita de cersit si nespalare s-a aplecat asupra mea si m-a ridicat. Era un om al strazii cu haine ponosite si fata brazdata de vreme.Macar el nu vorbea la telefon…
Si eu sunt foarte dezamagita.
Am asistat la numereoase asemenea cazuri.
Ultimul caz, eram in autogara Lyk Botosani, erau o multime de soferi de maxi taxi, erau dispecerul si doamnele de la rezervari invartindu-se pea-colo ac era foarte cald (vara).
Chiar in statia de unde pleca rand pe rand fiecare maxi, intamplator langa un cos de gunoi, langa cos fiind si bancile de lemn unde asteapat toti calatorii, era cazut si cu o taietura adanca pe un obraz (probabil era lovit in ceva) un om in jur de 35 de ani.
Omul era curat imbracat, nu dadea semne nici ca respira (dupa verificarile mele), era galben si era sange in jurul capului. Langa el avea o sacosa plina rasturnata.
Nu parea un om al strazii, nici un betiv, desi la prima vedere cand vedeai un om cazut jos te puteai gandi ca e beat.
Toti calatorii radeau de el si ii mai dadeau cate un picior in treacat (asa, incet) sa vada daca misca.
Radeau si chicoteau.
Din curiozitate m-am dus aproape sa ma uit la el. Am observat rana, mi-a fost clar ac acel om ori a fost batut, ori i-a fost rau si in cadere s-a lovit de cosul de gunoi.
Mi s-a parut ca nici nu respira, acum sper ca respira totusi.
M-am dus putin mai incolo si am sunat la 112, mi-au pus o gramada de intrebari si bineinteles ca m-au intrebat daca sigur nu e beat.
Adica….daca un om se imbata atat de rau incat intra in coma, el nu trebuie ajutat??
le-am garantat ca nu est ebaut desi nu stiam asta.
Iarasi 112 m-au intrebat daca sigur nu e om al strazii, de parac asta ar fi contat.
In fine…salvarea a venit in mai putin de 5 minute (am inteles ca statia de salvare era in apropiere).
M-am ingrozit cand toti oamenii inclusiv cei din maxi in acre urcasem eu, radeau ca “uite baaa cineva a chemat salvarea pt autolacul asta”.
🙁
Salvarea l-a luat imediat si au plecat cu el.
Suntem neoameni. Oamenii au ajuns atat de robotizati incat nu le mai pasa de cei din jur. Nu ami au sentimente, sunt oameni cu hard in loc d einima.
Imi amintesc o intamplare din Constanat ina celasi an. Era un domn la costum, care brusc a cazut spasmodic tinandu-se de gardul verde din fata scarii d ebloc in care vroia sa intre (acolo si locuia).
Cativa vecini treceau in acel moment pe langa el, si se intorceau se uitau isi faceau cruce si ziceau ceva si plecau. Dupa tonul si mimica lor nu cred ca se rugau ci cred ca era alt fel de… va imaginati voi.
Omul ala a cazut jos de tot si tremura tot mai tare.
Eu eram mai in spate, stateam la scara vecina.
M-am apropiat de om si el putea vorbi doar in soapta si spasmodic. Mi-a spus ca are nu stiu ce boala si ca la stres sau al caldura asa pateste. M-a rugat doar sa sun la interfonul numarul…si sa o chem pe sotia lui care stie ce trebuie sa ii faca. Avea un medicament care administrat dupa putin timp il facea normal.
Sunt atatia oameni vara care lesina, copii, batrani sau oricine, si nimanui nu ii pasa. Trece pe lanag ei si nici nu imi pot imagina oare ce gandesc de nu se opresc sa intrebe ce au patit cei cazuti.
Nu pot sa zic decat…Doamne ai grija de noi si despietreste-ne inimile! Fa-ne Doamne milostivi!
Salut Andrei,imi pare nespus sa iti spun ca ma bucur pentru tine,ma bucur datorita bagajului tau de cunostinte,de faptul ca incerci de fiecare data sa schimbi ceva,uite eu am parasit Romania cu foarte mult timp inainte,eu locuiesc in noedul Suediei regiunea polara Laponia..Laplland,,am ales sa renunt la tara,nu ci la oameni pentru co romanii sunt minunati,iar conducerea tarii a transformat in timp o tara intr-un grajd de fiinte care abeea mai supravietuiesc,credema ca imi este dor de tara,patria mama,dar datorita civilizatiei pe care am gasit-o in Suedia am renuntat la mentalitatea romaneasca.Sper ca intr-o buna zi sa reusesti si mai cu seama sa-ti implinesti unul din dorintele tale,ci acela de a te stabili intr-o alta locatie,unde sa fi fericit,ce pot sa iti spun de mine ca am absolvit candva o facultate de inginerie gre care a durat 5 ani de zile,si 2 ani de masterat la Universitatea de Stiinte Bucuresti.Iti multumesc pentru ca ai ramas acasa ,adica in Romanaia pentru a mai putea salva cate ceva.Dumnezeul sa te ocroteasca.Marius Laplland Kiruna.Sweden..
Nu imi explic de ce pe masura ce avem mai mult, daruim mai putin. Imi amintesc in copilarie, rudele din provincie erau cu venituri modeste si totusi eram asa bine primiti, eram asa in stransa legatura. Acum cand toti avem mai mult mai mult, tata le-a daruit pamantul de la bunicul, totusi ei sunt mult mai reci (desi au multe pamanturi, utilaje ma refer din cele mari tractoare etc). Imi pare rau de tatal meu care ar mai dori sa mearga in vizita pe pamanturile natale, ar putea sa mearga, dar nu ii place ca sunt cam reci cu el.