Într-o benzinărie clujeană (la Rompetrol pe Calea Turzii, pentru cei care-o știu) un domn se împiedică și cade. Se ridică cu greu, face câțiva pași, dar îl doare rău de tot – nu s-a lovit, și-a întins ceva, se gândește că imediat îî trece. Apoi își dă seama că, efectiv, nu mai poate merge, se sprijină de un gard – după care își dă seama că nu se mai poate mișca deloc din poziția aia. Cu uriașe chinuri, după 20 de minute reușește să-și scoată telefonul din buzunar și să-și sune soția.

La vreo 3-4 minute după ce-a sunat, am ajuns eu la benzinărie. Așteptam să mă întâlnesc cu un prieten. Uitându-mă în jur, îl văd pe acest domn – evident, în momentul ăla n-aveam habar de nimic din cele de mai sus. Dar îmi dau seama că nu se simte bine, deși era la 20 de metri de mine. În prima secundă, m-am gândit că poate a obosit de la mers în căldură și-și trage sufletul. Apoi, cum mi-s ușor paranoic, m-am gândit că poate i se face și mai rău – ia să stau cu ochii pe el, dacă Doamne feri se întâmplă ceva chem imediat salvarea.

Omul vede că mă uit la el și îmi face (cu mare greutate) semn să mă apropii. Abia vorbea. Îmi spune ce-a pățit, respirând greu și întretăiat, din cauza durerii. Avea lacrimi în ochi, nu știu dacă doar de durere, sau poate și de furie că nu e capabil să se miște. Avea lacrimi în ochi. Mă roagă să chem o salvare, că nu mai poate.

Am sunat, evident, la ambulanță. Puțin după aia a apărut și soția domnului respectiv. L-am convins să-l așez pe un scaun, că nu-l mai țineau picioarele. L-am îmbărbătat cum am știut mai bine, i-am povestit tot felul și l-am întrebat tot felul, ca să-și mai ia gândul de la durere. Și ne-am amicizat cumva. C-așa am aflat toate detalii de mai sus.

Are 73 de ani. Ungur din ăla mândru, haios, cu mustață, cu drag de viață. A fost operat de inimă acum o vreme, dar acum era ok, doar nu mai putea de durere. Din puținele mele cunoștințe medicale, i-am spus să stea liniștit, nu părea să aibă nimic la coloană sau la șold, durerea era undeva deasupra rinichiului, i-am spus că probabil și-a întins ceva – așa a spus și el, că nu s-a lovit.

Nu m-a întristat faptul c-a venit salvarea după 20 de minute. Era foarte, foarte aglomerat în oraș, iar distanța de parcus (de pe Câmpeni până sus în Bună Ziua) e lungă și cuprinde niște zone centrale pline de mașini. Nu m-a întristat nici faptul că doctorița l-a întrebat ce-a pățit, dar n-a ascultat răspunsul, că a vorbit la telefon tot timpul până a plecat salvarea. Mă gândesc că ceilalți doi membri ai echipajului, șoferul și încă o doamnă, îs bine pregătiți și au trecut printr-un milion de astfel de situații, ca să știe ce-au de făcut.

M-a întristat doar faptul că omul ăla, corect îmbrăcat (deși chiar nu conta asta), treaz (deși, sincer, nici asta nu conta), în vârstă, a stat acolo aproape o jumătate de oră fără ca NIMENI să-l întrebe ce-i cu el. Îi curgeau lacrimile și scrâșnea din dinți de durere, era absolut evident că nu era ok și totuși nici vreunul din sutele de șoferi care or fi trecut pe lângă el, nici vreunul din zecile de pietoni care or fi trecut pe lângă el, nici măcar angajații benzinăriei nu l-au băgat în seama. I-am spus că mi se pare trist. “Poate au crezut că-s beat“, mi-a răspuns. Poate, m-am gândit. Da’ un om beat e tot un om. Iar domnul ăsta n-arăta nicicum a vreun drojdier, era un om de 73 de ani ca orice alt om de 73. Domnule Fischer, sper că sunteți bine acum și că v-au dat drumul acasă de la spital.

Lumea asta greșită și total cretină în care trăim ne transformă, încet, dar sigur, în niște mari scârbe.