PR Beta

Pe 12 mai o să se întâmple în Timișoara prima conferință regională de PR online – PR Beta

O conferință care își propune să pună față în față oameni de PR, bloggeri și jurnaliști pentru a discuta despre ce se face și ce nu se face în PR-ul online. În umila mea opinie, puține conferințe legate de online ar putea fi mai constructive și mai utile decât cea pe acest subiect – a PR-ului online. Pentru că deși s-au scris o grămadă de articole pe tema relațiilor PR -> jurnalist/blogger și invers, este trist și uimitor cum oameni din ambele “tabere” fac greșeli de abordare fundamentale.

Încă nu știu cine sunt speakerii, dar Nebuloasa și Cristina promit că vor fi vorbitori cunoscuți, foarte buni în domeniile lor. Ceea ce mă încântă, pentru că întotdeauna am preferat/o să prefer să învăț de la oameni care au experiență, mai degrabă decât de la cei care cunosc teoria foarte bin.

Lista completă de speakeri va fi anunțată pe 10 martie pe site-ul evenimentului, www.prbeta.ro – iar de pe 20 martie se vor deschide înscrierile.

Și eu voi fi printre primii înscriși 🙂

O dilemă legată de interzicerea fumatului

Se discută despre faptul că în 2011 va fi interzis fumatul în locurile publice. S-a depus ceva proiect de lege care interzice fumatul în orice spațiu închis, urmează să se discute etc.

E o chestie pe care eu n-o pricep neam. Nu doar în propunerea asta românească – așa, în interzicerea fumatului oriunde în lumea asta.

Ce anume e greșit în a permite existența unor locuri speciale pentru fumători ?

Nu mă refer la varianta de lege care e în vigoare acum, pentru că jumătate din ea mi se pare imbecilă. Mai exact, jumătatea care spune așa: într-un local cu o suprafață mai mare de x metri, e obligatoriu să existe spațiu de fumători și spațiu de nefumători. Ele există, e drept, dar în cele mai multe cazuri sunt separate de vreo linie imaginară și eventual un anunț – uite, clientule, aici e spațiul de nefumători. Dar nu sunt delimitate în vreun mod real, nimic nu împiedică fumul să ajungă în plămânii nefumătorilor.

În schimb, nu pot înțelege și pace ce nu e ok cu cealaltă jumătate de lege. Cea care spune că dacă localul are o suprafață mai mică de x metri, el trebuie declarat ca local în care se permite fumatul sau local în care nu se permite. Ce-i rău în asta ? Ce-i greșit în a permite existența locurilor pentru fumători ?

De ce n-am dreptul să-mi fac rău singur, dacă asta vreau ?

Teoretic eu, ca proprietar de cârciumă, am dreptul să-mi selectez clientela, da ? Bun, atunci de ce să nu am dreptul să selectez, de exemplu, fumătorii ? Dacă tu, nefumătorule, nu vrei – și pe bună dreptate! – să inhalezi fumul altora, de ce nu mergi frumos în localuri în care nu se fumează ? Și dacă tu, fumătorule, vrei musai să-ți scurtezi viața cu mizeriile pe care le inhalezi și cu care îți distrugi plămânii, de ce să nu mergi frumos în locuri în care se strâng și alți sinucigași ca tine ? Bine, sunt de-acord ca localurile de fumători să aibă niște reglementări speciale. De exemplu, să nu permită accesul minorilor, nici măcar însoțiți. Sau accesul femeilor însărcinate. Sau alte restricții de acest gen.

Adică… nu asta ar fi varianta corectă? care nu discrimineză pe nimeni ? În care fumătorii și nefumătorii sunt în egală măsură tratați ca oameni ?

PS: vă rog mult, nu-mi serviți varianta ipocrită cu “grija pentru sănătatea cetățeanului”. Dacă grija asta ar fi reală, s-ar interzice total, absolut, mizeriile alea denumite etnobotanice. Sau alcoolul, vorba lui Sorin, care face infinit mai mult rău decât tutunul.

Lucruri care mă enervează

În ultimele câteva zile nu-s foarte tare în formă. Pe de-o parte sunt cam răcit (ceea ce mă enervează rău), pe de alta tot aștept să mi se lege niște lucruri și ele tot întârzie să se lege (și asta mă enervează rău), în fine, prostii. Dar care prostii îmi dau așa… o stare de agresivitate și mă fac coleric și ne-vesel (că altfel, în general mă știți un simpatic). Sau poate starea asta o fi de la furtunile solare care or să distrugă planeta într-o zi. Dacă n-o distruge C0lider-ul de la Geneva.

În fine, bat câmpii. Deci azi mă gândeam așa că uite, am perioade în care mă enervează niște lucruri și perioade în care nu prea mă enervează nimic. Dar peste toate, există lucruri care mă enervează oricând. Și-apoi am dezvoltat o teorie – cred că există oameni care se apropie prin lucrurile care îi enervează mai tare decât prin lucrurile care le plac.

Deci pe mine mă enervează întotdeauna, indiferent de cât de bine sau prost dispus aș fi, următoarele lucruri (evident că nu-s toate, că mi-s coleric și îmi sare țandăra din orice, da’ astea primează)

  • să spăl vase. Nimic nu mă deprimă și nu mă irită mai tare decât să spăl vase. Și prin natura pasiunilor mele, spăl vase de 2-3 ori pe zi.
  • să spăl pe jos. Avai, cât urăsc să dau cu mopul! Și să frec și să am grijă să nu rămână urme de la mop pe gresie….
  • să aștept cu maxim interes un mail și el să nu vină. Și io să stau să fierb în fața monitorului, și el tot să nu vină. Situație generatoare de crize.
  • să ratez vreo mâncare, mai ales una la care m-am chinuit ceva. Atunci am momentele în care îmi jur că nu mai gătesc niciodată, că nu-s în stare de nimic și că nu mai pun mâna pe străchini veci pururi. De obicei, după faze din astea, a doua zi fac câte-o pizza și-mi trece.
  • să mă bazez pe chestii care nu se întâmplă când și cum știu eu c-ar trebui să se întâmple
  • să am planuri cu un om/niște oameni într-o seară și să aflu în ultimul moment că se anulează
  • faptul că lumea ajunge pe acest blog căutând “matrimoniale creștine” și nu ajunge căutând lucruri interesante.
  • să găsesc la magazinul de la parter toate ingredientele pentru o mâncare, mai puțin vreunul mărunt dar esențial, pentru care să fie nevoie să mă duc până la billa
  • să-mi cedeze telefonul din senin, fără să-i fac eu nimic, cum mi-a cedat în ultimele zile de nu mai pot da un telefon.
  • să-mi fie super somn la 6-7 seara, dar să nu-mi fie deloc somn la 2-3 noaptea.
  • să descopăr că-mi rămân hainele îmbibate de detergent după ce le scot din mașină (chiar, știe cineva cum se remediează asta ?)
  • scaunul pe care stau de vreo 3 săptămâni la biroul de-acasă, care e cel mai prost scaun din lume. și din istorie. și din univers. și din toate universurile paralele.
  • mă enervează vecinul. Unul dintre ei, că am mai mulți. Care stă rupt de beat seara în ușa blocului și are chef de povești, c-o fi nevorbit sau ceva.
  • sloganuri publicitare folosite stupid la unele radiouri locale (o să scriu un post separat despre asta, cândva)

Și multe, multe altele. Că nici măcar nu mi le amintesc pe toate (dacă mai știți și alte lucruri care mă scot din sărite, să-mi ziceți). Ia, poate ne găsim niște enervări comune cu ocazia asta 🙂

EU sunt mister Twitter!

Sau ar trebui să fiu, cel puțin. Dacă mă votați. Și ar trebui să mă votați. Pentru că sunt cel mai bun! Așa mi-a spus mie un prieten, acum vreo 2 ani – “Andrei, ești cel mai bun!”. Acum nu mai suntem prieteni 🙂

E un concurs de mister despre care toți “catindații” spun e doar de râs, dar toți în egală măsură, își doresc voturile voastre și se luptă aprig pentru ele. Evident, și eu mi le doresc. 🙂

Așadar, vă rog foarte important, intrați la Ruxa, aici, și votați Andrei Crivăț și Arhi pentru finale.

Vă mulțumesc, mulțumesc familiei care m-a susținut și prietenilor care mi-au băut pălinca de Zalău și mi-au fost cobai culinari.

Fie ca cel mai bun să câștig 🙂

Și o poză, doamnelor și domnișoarelor, ca să vă fie mai ușor:

Tu cât de curajos eÅŸti ?

De-o vreme, m-am apucat să mă uit la filme mai vechi. Pe unele le-am ratat la vremea lor, pe altele le revăd cu plăcere. Azi, de exemplu, am revăzut Volcano.

Evident, eram mult mai tânăr și mai neliniștit când l-am văzut prima oară, așa că l-am luat ca pe orice alt film. Azi, însă, când l-am revăzut, în capul meu s-au înfiripat o samă de întrebări.

E acolo o scenă de la care mi-au pornit întrebările. Pe scurt, un tunel de metrou e invadat de lavă. Un tren rămâne blocat în tunel. O echipă de salvare ajunge – evident! – în ultima secundă. Șeful echipei se urcă în tren, îl ia în brațe pe conductorul leșinat, ajunge cu el la marginea trenului. În fața unei băltoace de lavă, are de ales – îl salvează pe conductor sau se salvează pe el. Desigur, alege să-l salveze pe conductor, iar el moare în lava aia, care frigea cam tare.

Și mă întreb – câți dintre voi ar face asta, în cazul unui dezastru adevărat ? Câți ați alege să salvați un om complet străin, pe care nu l-ați mai văzut niciodată, cu prețul propriei voastre vieți ? Întreb câți dintre voi și nu câți dintre noi pentru că eu, unul, știu precis că n-aș face asta. Nu sunt un om suficient de bun încât să-mi dau viața pentru un străin. Da, există în viața mea câțiva oameni pentru care știu sigur că aș face-o (la propriu, nu mă joc cu cuvinte mari) pentru că îi consider mai buni ca mine și, implicit, cred că ar merita mai mult să trăiască, în caz de ceva – dar n-aș face-o pentru un străin.

Și nu-mi spuneți, vă rog, e doar un film – s-au văzut și în realitate cazuri din astea. Și nu mă refer la situații în care o personă încearcă să salveze altă persoană și moare accidental. Mă refer la situațiile în care alege să salveze acea persoană știind sigur că va muri.

Câți oameni de pe planeta asta ar avea curajul să facă asta ?

Recomandări călduroase de week-end

O miniserie, un fel de leapșă care s-a creat de la sine. N-a organizat-o nimeni, pur și simplu s-a dezvoltat. După o idee venită la o halbă de nefiltrată.

Și postarea care, practic, a creat și a dat drumul la vale acestui bulgăre de zăpadă – O zi din viața unui milionar.

1. Le-am pus cronologic, în măsura în care îmi amintesc care cum a apărut.
2. Să le citiți cu atenție. Par asemănătoare, dar sunt, ah!, atât de diferite.
2. Sper că n-am sărit nici una. Dacă totuși da, vă rog să mă trageți de atenție în comentarii.
3. Sper să mai apară și azi, o să fac update cu ele.
4. Dacă vă place ideea, vă rog să vă simțiți liberi să vă implicați 🙂

Moja srpska muzika 4

Astăzi vă prezint o femeie. O femeie care îmi place atât de mult, încât am zis că-i musai ca, în mod excepțional, să pun și-o poză cu ea. (sursa foto)

Numele ei este Svetlana “Ceca” Ražnatović (unde Ceca se pronunță Èšeța). Ceca, alături de Lepa Brena și de Dragana Mirković, este una dintre cele mai importante cântărețe din fosta Iugoslavie. E un personaj destul de controversat, pentru că în 1995 s-a căsătorit cu Željko “Arkan” Ražnatović, lider al grupării paramilitare Garda Voluntară Sârbă (cunoscută și sub numele de Tigrii lui Arkan). Pentru unii sârbi erou național, pentru alții criminal nemilos, pentru mine câte un pic din fiecare, Arkan a fost omorât în 2000 – iar Ceca încă îl jelește. Ceea ce, desigur, face ca Ceca să nu fie foarte iubită prin Bosnia sau Croația, dar sârbii (și eu printre ei) o iubesc mult.

Melodia acestei seri se numește Kukavica. Sper să vă placă.

O zi din viața unui milionar

Pe la 7 dimineața, milionarul s-a trezit în patul lui de milionar. Și-a pupat tandru, pe gât, iubita lui de milionar (amor!), după care s-a dus în baia lui de milionar unde și-a făcut nevoile de milionar, după care s-a spălat pe dinți cu periuța lui de milionar.

S-a întors în cameră, unde s-a îmbrăcat cu hainele lui de milionar, și-a legat cravata lui de milionar și s-a încălțat cu pantofii lui de milionar. A ieșit din casa lui de milionar, măcinat de gânduri de milionar. S-a suit în super mașina lui de milionar și a plecat spre biroul lui, de la super firma lui de milionar.

A ajuns la birou. Secretara lui de milionar i-a făcut o cafea de milionar pe care i-a pus-o pe birou. A băut-o ca un milionar. Îl măcinau gânduri de milionar. Gândurile de milionar nu sunt deloc, dar deloc la fel cu gândurile de bugetar, sau de corporatist, sau de blogger – numa’ zic. Pe la 10, a mers la o conferință de social media – a participat la ea, evident, ca un milionar.

La pauza de cafea a conferinței, a intrat în sala de networking. Îl măcinau gânduri grele, de milionar, așa că a străbătut cu pași înceți și apăsați sala, fără să bage pe nimeni în seamă. Ca un milionar.

Când s-a terminat conferința, s-a întors în biroul lui de milionar. A avut multe întâlniri de afaceri, ca orice milionar. A semnat contracte cu pixul lui de milionar. La un moment dat, s-a uitat la ceasul lui de milionar și a văzut că s-a făcut vreo 6 după-amiaza. Așa că a plecat la sală, unde a tras de fiare, ca un milionar.

După ce-a terminat cu sala, a ieșit în oraș cu niște prieteni, ca un milionar. A mâncat ca un milionar și a băut niște vinuri de Chile și niște coniace (evident, franțuzești, din regiunea Cognac, altfel se numeau simplu brandy-uri) ca un milionar.

Era deja seară. Milionarul nostru se retrage la casa lui de milionar, alături de iubita lui de milionar, cu care face dragoste (sau sex, depinde de la milionar la milionar). Apoi face duș ca un milionar, se îmbracă în pijamaua lui de milionar și se bagă în patul lui de milionar, alături de iubita lui de milionar. Gândurile lui de milionar nu-l lasă să adoarmă.

Între ele, unul mai cu seamă face ravagii în creierul lui de milionar.

Doamne, ce viață de milionar plină de rutină am.

Mafia concursurilor de pe Facebook

Am descoperit că există o adevărată mafie a concursurilor de pe facebook. Poate voi știați, eu doar azi am aflat detalii.

Mi-a povestit cineva azi cum funcționează – cineva care a făcut parte dintr-un lanț din ăsta. Pe scurt, există niște oameni (participanți “profesioniști” la concursuri, să le zicem likeri) care doar cu asta se ocupă în viață. Cu participarea la toate concursurile posibile și imposibile de pe internet (în general) și de pe facebook, în special.

Ei, partea tare acum vine. Oamenii ăștia au literalmente sute de conturi false pe Facebook. Când apare un concurs pe bază de like-uri, ei se conectează pe rând cu fiecare cont în parte și dau like-urile necesare. Se fac tranzacții (eu îi dau 150 de like-uri la concursul x, tu îmi dai 150 de like-uri la concursul y). Din câte am înțeles, dacă n-ai măcar 100 de conturi, acolo, n-ai ce căuta în astfel de tranzacții. Oamenii nu se joacă.

În general, ei câștigă (evident, nu?). Așa apar la anumite concursuri oameni care au dimineață 500 de like-uri și seara au 1.500. Dacă totuși îi acuzi de fraudă sau ceva, vor sări imediat (de pe 8-10-20 de conturi diferite) cu scandal, cu amenințări cu ANPC, OPC și alte pece-uri. E al naibii de greu să descoperi că alea sunt conturi false, pentru că au pe fiecare cont 80-100 de prieteni (majoritatea tot conturi false).

Lăsând la o parte faptul că facebook interzice concursurile pe bază de like, ceea ce nu împiedică pe nimeni să le facă, totuși, eu am o dilemă.

Voi vă dați seama cât durează să-ți faci, să zicem, 200 de conturi de facebook false ? Cât durează sa faci o adresă de mail pentru fiecare, cât durează să intri pe fiecare adresă din alea să vezi parole etc ? Sau hai să zicem că ai mail catch-all – dar ca să dai 150-200 de like-uri trebuie fără doar și poate să te loghezi pe fiecare dintre conturile alea. Și să dai like. Uneori într-o singură zi. Vă dați seama cât de triști sunt oamenii ăștia în viețile lor reale ? Și ce vieți pustii și fără de iubire au ?