Eu am niște momente de veselie foarte ciudate.
Apar în momente nepotrivite, când îmi merge prost (aproape) totul, când nu-mi vin răspunsurile pe care le-aștept cu dementă nerăbdare. Când oameni de la care aștept hămesit “da”-uri îmi răspund cu “nu”-uri pe care nu le vedeam venind. Când încerc să leg lucruri și descopăr, absolut uimit, că sunt imposibil de legat, deși eram convins că sunt… mno, legabile. (da, așa mai inventez eu cuvinte).
Când nimic nu mi-e ok, pe absolut nici un plan, când ar trebui să fiu posomorât și acru și deprimat și închis în mine, apar momente bruște când simțăsc o voioșie năprasnică! 
Uneori, există o fărâmă de logică în neașteptata lor apariție. Spre exemplu, când mă sună vreun om drag, din senin – mi se înseninează totul. Sau când îmi pică, întâmplător, auzul pe câte-o piesă dragă mie (când ascult asta sau asta uit pentru o vreme de absolut tot ce-i rău și neplăcut în viața mea, parol! și cred cu convingere că nimic rău nu mi se va mai întâmpla niciodată). Sau când gătesc ceva fără pretenții și iese perfect. Sau când primesc o veste bună, fie ea minusculă ca importanță, dar neașteptată.
Sau când văd că unor străini le place ceva ce fac eu. Și-or mai fi cazuri în care există o umbră de logică.
Da’ alte ori, ca azi, momentele astea apar absolut din senin. M-am trezit ușor mohorât, am început să mă gândesc cum naiba rezolv niște probleme care aparent n-au rezolvare încă dinainte să deschid ochii. Și brusc, la un moment dat, m-a pălit voioșia. Din senin. Nu tu o piesă înveselitoare, nu tu o glumă cu un prieten, nu tu vreo veste bună (ba chiar mă pregătesc să primesc o veste foarte proastă, în vreo 45 de minute), nu tu nimic. Pur și simplu, dintr-o clipită am devenit extrem de vesel. Da’ rău de tot, simt cum lumea e a mea și totul va fi nu bine, ci senzațional. Și mă surprind cu un rânjet anormal pe toată fața, cu bătăi crescute ale inimii, cu râs din nimic, cu cântat cu voce tare și dansat prin casă, de zici c-am luat-o razna…
Wait… de fapt, asta e, așa-i ? Am luat-o razna, nu ? Fiți duri, dar sinceri – mi-am pierdut și ultima brumă de minți, așa-i ?
(ps: faceți click pe poză, să vedeți cum mă simt eu acum; sursa)
Nu poti sa pierzi nimic din ceea ce iti apartine (“nu poti fi furat de ceea ce este cu adevarat al tau. si daca il pierzi, peste 7 zile se va intoarce la tine”, spune o vorba Tao). Si daca nu vrei sa iti pierzi increderea in viata si mai ales in tine, atunci cu siguranta nu ti-ai pierdut mintile. Dimpotriva, te impotrivesti de la ati fi luate de cate unii, care ar vrea sa ti le piarda. Iti urez voiosii naprasnice, in momente insolite:)
mulțumesc – așa să ne rămână numele!
Si ? Vestea proasta s-a transformat in una foarte buna? La mine cam asa se intampla cand sunt asa. Si nu, nu ai innebunit sau cel putin, nu esti singurul 🙂
O zi faina, pe masura voiosiei naprasnice!
inca nu, nu mi-a raspuns omul la telefon, sa-mi dea vestea proasta. astept sa ma sune inapoi sa mi-o dea :))
2012, cu vreo saptaana inainte de Craciun. Plina de datorii, deja ma sunau firmele carora trebuia sa le platesc niste servicii de mult efectuate. Dimineta, ora 11, imi beam cafeaua, absolut distrusa, cand primesc vestea ca e foarte posibil ca partea cu platitul datoriilor sa se amane pentru ianuarie 2013. Din distrusa devenisem pamantie.
Am inceput sa rad si sa ascult muzica, apoi sa fac curatenie si in jumatate de ora eram cel mai fericit om de pe pamant.
Cum ar veni, is la fel de nebuna ca tine :))
suntem raznaaaaaaaaaaa 😀
eu am o uriasa problema cu treaba asta. adica nimeni nu se prinde ca daca sunt in verva, fac glume non stop si zambesc la orice, de fapt am o perioada foarte proasta. ma simt ciudata rau. dar acum ca ai marturist tot, cel putin nu ma mai simt singura:)
cred ca e un mod inconstient in care ii cerem Universului sa schimbe lucrurile in bine
Exista un medicament pentru conditia ta, se numeste fuckitall! Sa-l iei cu moderatie 😉
Pingback: Amaraciunea « Nebuloasa