De când am venit mă tot plâng că nu-mi place aici, că nu mă pot adapta, că la Transilvania era mai bine, mai frumos și mai curat. Și chiar așa și e.
Doar că uneori, aici se întâmplă și lucruri bune.
Spre exemplu, uneori stai răbdător la semafor – aici stai la semafoare, nene, nu te-ncurci! – și, cum stai așa și cântă muzica în mașină de la ceva radio, îl vezi pe Andrei pe trotuar. Și oprești muzica și deschizi geamul, să vorbești cu el, că nu l-ai văzut de multă vreme! Și stabiliți că hai, că dacă e poate vă mai vedeți și voi.
Și după aia pleacă și ridici geamul și repornești radioul ăla.
Și fix, dar fix atunci începe piesa asta, nene:
Care nici n-auzisem de oaminii ăștia, măcar! Sunt din Seattle, cântă de 10 ani, au 9 albume și componența actuală include niște oameni din Bosnia, Bulgaria și Indonezia (wtf?!), ceea ce explică oarecum furia cu care abordează ritmuri balcanice.
Păi, dacă nu eram în București și nu stăteam la semafor și nu trecea Andrei și nu opream radioul și nu-l porneam iar, mai aflam eu, ca om, ca ființă, de oaminii ăștia ?
foto: bucharest via shutterstock
Am o intrebare? De cat timp esti in Bucuresti? Eu zic ca usor, usor te vei acomoda. Trebuie doar sa te obisnuiesti cu zgomotul de fundal si oamenii agitati. Eu daca stau mai mult de 4-5 zile plecat din Bucuresti, o iau razna.
păi, am mai stat vreo 8 ani, mai demult, dar acum nu-mi mai iese.
Mai stai 8 si vezi ce iese! :))
Doamne feri!
Eu tot spun că până la urmă tot mă duc eu în Piatra NeamÅ£ înapoi. Dar, de fiecare dată când ajung acolo ÅŸi sunt la cumpărături sau conduc, îmi dau seama de ce probabil nu va fi cazul să se întâmple asta. Eu una nu maÅŸ adapta prea repede înapoi la acel ritm lent al vieÅ£ii. :))