este titlul celei mai noi piese Byron, al cărei clip se lansează azi. Filmat pe parcursul Live Underground National Tour, în primăvara și vara anului ăstuia.
Foarte faină piesa, îmi place mult.
În seara asta (13 iulie 2012) de la ora 20.00 la Realitatea va avea loc un Teledon organizat de UNICEF în cadrul campaniei “Nici un copil invizibil”
Campania strânge fonduri pentru copiii invizibili. Copiii abuzați, copiii care nu pot merge la școală sau la doctor, copiii care nu au acte sau care sunt în grija statului. Copiii care nu există în statistici. UNICEF a făcut un recensământ – sunt peste 12.000 de copii care au nevoie de ajutor.
Și noi îi putem ajuta. Spre exemplu, cu 15 lei se asigură hrana terapeutică a unui copil malnutrit pentru 3 zile. 30 de lei înseamnă un ghiozdan și rechizite pentru un copil. Orice ajutor, oricât de mic, poate face mult bine.
Pe lângă Teledonul de diseară, se mai pot dona bani pentru copiii invizibili și astfel:
- SMS la 8848, în valoare de 2 euro pentru care nu se percepe TVA, număr valabil în rețelele Cosmote, Orange și Vodafone;
- apel la 0900 900 230, în valoare de 2 euro pentru care nu se percepe TVA, număr gratuit pus la dispoziție de Romtelecom;
- donații online pe www.unicef.ro, plus posibilitatea de a face donații lunare automate (cu sumă minimă de 10 lei/lună), opțiune pusă la dispoziție de payU.
Cu foarte puțin putem ajuta niște copii amărâți să aibă o viață normală. Eu zic că merită.
motto: folclorul e oxigen pentru un popor astmatic.
și veneam pân-aici cântând…
Zice-așa:
Mi-aduc aminte aminte și plâng
Cum eram și-acum cum sunt
Eram tânăr ca frăguța
Și m-a-mbătrânit mândruța
PS: “Nouă ce ne trebuie ? Nouă ne trebuie cineva care să se bucure de spontaneitatea și de creativitatea poporului, care este – mi se pare mie – nelimitată“
Alex a scris azi un articol bunicel – Blogosfera VIP.
Cele de mai jos nu se constituie într-un răspuns, mai degrabă într-o completare. Adică dacă spunem lucruri, hai să spunem lucruri. Fără nume, că “e vorba doar de ideea în sine” și vorbim la modul general, nu ? 🙂
Alex, tu ai o problemă cu acea categorie a bloggerilor care nu scriu despre evenimentele la care particpă. Fair enough, zic.
Mai există, desigur, și alte categorii. Printre ele:
– cea a bloggerilor care nu ratează absolut nici un fel de eveniment. Sport, modă, turism, IT, lansare de teniși, de parfum, de cuțite, de laptopuri, de inele de plastic, de bujii – ei sunt acolo. Tu n-ai de unde să știi, tu nu mergi la toate. Da’ îi vezi apoi în pozele de pe facebook. Peste tot. Pentru că se pricep perfect la toate și, mai ales, pentru că cititorii lor fideli (de obicei cu zecile de mii) sunt foarte interesați și de avioane, dar și de cai de rasă. Și de vinuri, dar și de tehnologiile de separare a grâului de neghină. Și, desigur, cumpără din toate.
– cea a bloggerilor care se bagă “cu forța” la evenimente și proiecte. Se bazează RĂU pe bunul simț al organizatorilor și pe principiul “lasă, că ajuns acolo nu mă dă nimeni afară“. Și organizatorul, în 90% din cazuri, își spune “hai, că-i doar unul, îl primesc acum, ca să evit un moment cel puțin delicat și – eventual – mă cert mâine cu PR-ul care s-a ocupat de bloggeri“. Sau (e doar un alt exemplu) două fete o pun de-o șuetă la cafea și vine o a treia care spune “a, păi mă bag și eu în organizare, musai, e mișto ideea, ce fain, uite ce facem și ce dregem“, mai bagă niște promisiuni (de obicei deșarte) de ajutor/sponsori și gata, a treia fată a devenit inițiatoare a proiectului. Deși nu i-a cerut nimeni, n-a invitat-o nimeni, n-a băgat-o nimeni în seamă. S-a băgat cu japca.
Cu speranța că înțelegi că toate cele de mai sus sunt niște exemple ipotetice, te întreb: cu categoriile astea două ce se întâmplă ? Unde cadrează ele și cum le rezolvăm ?
M-am dus la Swimathon Cluj pur și simplu ca să conduc pe cineva. Nici nu m-am gândit să intru.
Când am ajuns, am zis, totuși, să intru un pic, 2-3 minute, să văd care-i faza.
Și-am stat o jumătate de zi. M-a prins entuziasmul oamenilor ălora atât de tare, că mă gândesc foarte, foarte serios să mă apuc de antrenament și să particip anul viitor.
Și mă mai motivează două lucruri:
1. Cezara a înotat 42 de ture de bazin olimpic (2,1 kilometri) și a strâns peste 2.000 de lei pentru copiii care ajung la Terapie Intensivă.
2. Alia. O mai țineți minte pe Alia ? Acum vreun an vă rugam să ne unim s-o salvăm. Are 4 ani și ieri a înotat, alături de copii de vârsta ei (echipa Copii pentru copii) pentru un proiect. Mi-a tremurat sufletul când am văzut-o râzând întruna. (ambele poze sunt făcute de Rada)
Unii dintre prietenii mei știu că am o relație specială cu ochelarii mei de soare.
Ochelarii mei de soare au fost cumpărați cu mulți bani (mulți, așa, cât un laptop mai șmecher sau un telefon de super top) în Salzburg, în luna august a anului de grație 2007. Vă dați seama ? Îi am de 5 ani – câți dintre voi au aceiași ochelari de soare de 5 ani ?
Și mă credeți sau nu, nu de zgârcit nu i-am schimbat, ci pentru că am o relație specială cu ei. Acum vreun an, Sebi mi-e martor, i-am uitat într-un taxi bucureștean. Și cumva, ochelarii mei s-au întors la mine, după câteva ore. A fost ca un mic miracol, ce să zic.
În vara asta, însă, îmi las ochelarii acasă. Pentru că am alții. Am niște ochelari cu lentile Crizal UV, produse de Essilor. Lentilele astea, spre deosebire de cam orice alte lentile de ochelari de soare, au avantajul că protejează ochii de razele UV care provin atât din față, cât și din spate (care se reflectă pe retină).
Razele astea UV au “calitatea” de-a afecta foarte tare ochii și în zilele senine, și în zilele cu nori. Și grăbesc apariția cataractei.
Eu, când fac un drum de 7-8 ore cu mașina, îl fac cu ochelarii la ochi, uneori și în zilele în care plouă, în funcție de lumină. Și sincer vă spun, diferența între cât de odihniți mi-s ochii cu ochelarii mei și ochelarii cu Crizal UV este foarte mare. În avantajul ăstora cu Crizal UV, zic.
Oricum, o să-i folosesc intens și vă mai povestesc despre ei 🙂
Am fost joi la lansarea în România a noilor ultrabook-uri de la HP, Envy 4 & 6 și Spectre. Dat fiind că sunt fericit posesor de HP, n-am vrut să ratez momentul 🙂
Nu mă pricep să fac review-uri deștepte, că-s prea atehnic. O să vă spun ce mi-a plăcut la ele – așa, ca heavy user fără priceperi tehnologice
- sunt ușoare – au 1,8 kg.
- au Beats Audio, precum și boxe cu subwoofer
- baterie ține vreo 9 ore
- au webcam HD
- procesoare Intel Core, hdd-uri SSD mSATA
La Spectre
- și astea sunt ușoare, sub 2 kg, au Beats Audios și subwoofer
- sunt subțiri, Spectre XT are 14 mm grosime
- au finisaje faine, cu suprafețe abrazive
- au procesoare i5 și i7
- au tastatură luminată
- Serviciul HP Concierge – acces direct la personalul de asistență dedicat
Envy 4 a apărut deja pe piață, Envy 6 o să apară în iulie. Iar Spectre XT și Spectre or să apară în august și se vor găsi doar la HP Brand Store în Plaza Mall București. Ca un mic detaliu, Spectre va costa 6.699 de lei 🙂
Se făcea…
Se făcea că într-o minunată seară de vineri seara (©) un grup de prieteni doar foarte ușor atinși de alcool se duceau, cumva agale, către Divan Express (în Centrul Vechi al Bucureștilor), să pape câte-un Maxi Peynirli, să-și mai ostoiască super fomica. Nu știau că va fi una dintre ultimele dăți când merg acolo (pentru că, aparent, se va închide în curând) și poate că nici nu-i interesa în vreun fel acest detaliu.
Maxi Peynirli ăsta (sau asta) e așa, ca o shaorma normală, doar că nu-ți pui în ea ce vrei tu, e o rețetă cumva standard. Amu… nu știe Andrei să vă spună exact ce conține (totuși, precis are castraveți murați, carne de pui și niște sosuri), dar e bună. Rău.
Bun, și ajunge grupul ăsta la Divan, cum bine subliniam anterior. Și în timp ce stăteau la coadă, cu veselia și imaginația omului doar foarte ușor atins de alcool, unuia dintre ei îi vine o idee năstrușnică. Și îi spune altuia: “fii atent, hai să nu mai fim români. Hai să fim sârbi. Pe mine mă cheamă Ratko, pe tine Mladic și – evident, nu ? – nu vorbim limba română. Doar o engleză aproximativă. Just for fun“. Haha, hihi, grupul agreează această idee năstrușnică, așa că cei doi – Ratko și Mladic – încep să vorbească întrei ei și cu cei de la Divan în engleză aproximativă cu puternic accent slav.
Și-ajuns în fața preparatorului de shaorme și peynirli, “Ratko” spune, cumva sigur pe el:
– I want only pickles, onion and yogurt!
La care preparatorul de peynirli (în care, spuneam, nu-ți pune ce vrei tu, ci ce vrea el) răspunde răstit, în stilul vânzătorului de supă din Seinfeld:
– No onion, this is so much better!
Râsete în grupul de prieteni, glumițe – știți, ca la noi… – după care “Ratko”, care, ca orice sârb adevărat, se satură mai greu, se duce să-și mai comande un peynirli.
– This time… can I have onion, please ? Why can’t I have onion ?
Iar preparatorul, nervos, tranșează subiectul:
– I said NO ONION FOR YOU! Petrica, vino și explică-i, că i-am mai zis și nu înțelege…
Petrică a venit și-a explicat că rețeta nu conține ceapă. Dar parcă mai conta…
Am scris cândva un articol cu niște replici din cârciumi. Primele două din următoarele trei sunt un fel de continuare la articolul ăla. A treia… n-are legătură, dar e a mea și încă-s mândru de ea 🙂
1. Ospătărița de la Plugaru’, restaurantul meu favorit din Crângași, București, România
– dar pălinca de Maramureș de unde o aduceți ? întreb eu
– de la Focșani, zice ea
2. Un shaormar de la Divan, Centrul Vechi, București
No onion for you! This is so much better! (asta-i o poveste pe care v-o spun mâine, că merită, promit)
3. Practic, eu, într-un moment de inspirație
Trăim într-o țară în care nici cafea n-am băut azi!
Vom reveni.