Cum a fost cu Bac-ul la Cluj

Eu și Eftimie ne știm de mulți ani. Și, de când ne-am cunoscut, am realizat că ne place maxim să stăm la povești absurde când suntem împreună pe undeva.

Spre exemplu, acum multă vreme, într-un balcon boem din cartierul Răcădău, orașul Brașov, am stat la povești de astea până pe la 3 dimineața. Și mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, ce idee are el pentru o carte. Ca urmare, o vreme mai târziu, a apărut Arhanghelul Raul, cel mai bine vândut roman SF românesc în ultimul an.

În februarie, a venit în vizită la mine și-am povestit iară. Era deja un succes Arhanghelul, mi-a zis că are o idee de continuare. Și a apărut Bacalaureat.

Roman care mi-a plăcut din stadiul de PDF, pe care l-am ras efectiv în câteva ore dintr-o noapte. Mi-a plăcut tare.

Și în infinita lui înțelepciune, s-a gândit Eftimie că poate n-ar fi rău să lanseze Bacalaureat chiar la Cluj, orașul meu de suflet – zis și făcut, suit la ore mici ale dimineții într-un Vitara (mulțumim, Rădăcini și Suzuki România) și plecat acasă, cum ar veni (că acolo mi-i mie acasă, mno).

Nici n-a ajuns bine autorul în orașul toamnei nebun de frumoase – dar ce zic eu nebun, era dementă rău toamna la Cluj în ziua aia – că a și fost chemat la televizor, la NCN

Și-apoi, a doua zi, la lansare. Cu Liviu și Alina ca gazde, ceea ce-a transformat totul într-o discuție de neuitat, cu râși și cu glume și cu oameni care au făcut cunoștință cu universul Eftimian prima dată, dar și cu oameni care-l știau de multă vreme- a fost fain, lumea a fost mulțumită și-a cumpărat cele două cărți, i-ar noi am cunoscut un puști de 9 ani mai deștept decât noi doi la un loc – efectiv ne-a învățat un pic de istorie, pe bune (servus, doamna Holmo, să-ți trăiască ficiorul, îi fain tare!)

Și-așa a fost cu Bac-ul la Cluj. A urmat o seară de petrecut la locul nostru secret din Cluj și-un drum odios de aglomerat înapoi.

Cartea poate fi comandată de-aici. E spumoasă, e amuzantă, e alertă, mi-a plăcut, dacă agreați stilul lui Eftimie, o să vă placă tare tare.

Ah, să nu uit. Mi-a povestit pe drum volumul 3. O să fie APOCALIPTIC! Muhaha!

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul

Eftimie a scris o carte SF. Pe care am și citit-o, că nu degeaba am făcut amândoi lumină Hărmanului (în perioade diferite, dar energiile pozitive rămân pentru totdeauna).

Se numește Arhanghelul Raul și mi-a plăcut tare.

Cel mai tare mi-a plăcut pentru că, deși știam unele idei care apar în carte (pentru că mi le-a povestit la niște nenumărate beri în seri lungi de aberat pe la Brașov, nu pentru că nu-s noi, că îs), totuși mi le-am imaginat în cu totul altfel și prezentarea lor în carte m-a surprins – evident, plăcut.

Mi-a plăcut pentru că are niște idei proaspete, amuzante. Care nu-s luate din cărți citite de el, ci sunt gândite de el. Pentru că e scrisă cu bucurie, cu nerv, pentru că transformă niște amănunte sordide din viețile noastre de zi cu zi în borne valorice. Pentru că omul are, categoric (și așa cum știam deja) și verb, și umor, poate uneori prea subtil (am un pariu cu mine însumi, că multă lume nu va înțelege referința la un anume personaj secundar care apare, vorba lui, ca un Easter Egg pe-acolo). Este o carte savuroasă. Este, cum ar zice chiar autorul, o carte cinstită.

Vă arăt un fragment la care eu am râs cu lacrimi, în repetate rânduri.

La Uzinele Electroputere Craiova s-a construit în 1980 prima locomotivă diesel cuantică, considerată o minune a tehnicii și a eficienÅ£ei la vremea aceea. Întrucât nu avea nevoie de cale de rulare electrică, putea fi folosită pe orice fel de traseu feroviar, atâta timp cât ecartamentul era cel potrivit. Un plin de motorină îi asigura transport în timp de până la două săptămâni faÅ£ă/spate. Generatorul diesel asigura atât mișcarea în planul fizic, cât și încărcarea motorului puls de timp, pentru salturi de mici dimensiuni. Locomotiva s-a stricat de două ori în trecut și o dată în viitor, asta însemnând că România a avut, într-un anumit moment, patru locomotive capabile de călătorie în timp, toate stricate. Aflate pe aceeași linie, locomotivele s-au ciocnit, creând astfel un paradox temporal și numeroase pagube materiale. Din piesele rezultate s-a construit ultima locomotivă a timpului, care se află în mod constant în revizie în depoul București. Întrucât la construcÅ£ia ei s-au folosit piese din perioade diferite, cu caracteristici subcuantice diferite, partea mecanică nu funcÅ£ionează niciodată corect. Geamurile și ușile nu se închid, lichidul de frână dispare constant, uleiul este ori prea vâscos, ori prea fluid, iar unul dintre pistoane refuză să existe în actualul continuum spaÅ£iu–timp, reducând considerabil viteza acesteia.

Mno, am râs cam la toată cartea, care totuși rămâne un SF serios, cu acțiune intensă, cu apocalipsă, cu o călătorie în timp, cu personaje clar conturate, cu tot ce trebuie. O carte la care îmi doresc tare să citesc volumul 2 și poate chiar și 3.

O puteți precomanda aici (și vă recomand tare s-o luați, e o carte altfel)

PS: am vrut să scriu niște rânduri și despre cum a fost la RomCon 2016 – Convenția Națională de SF, cică-, cât de triști erau câțiva oameni de pe-acolo, de care n-ați auzit niciodată, cât de convinși că ei înseamnă ceva important, cât de hotărâți că nu există umor în SF – dar am decis că nu merită să pângăresc articolul despre o carte care mi-a plăcut.