Am mai zis. Dacă aș ști să scriu ca ea măcar odată pe an, aș fi mult mai încântat de mine însumi.

Partea cea mai ciudată e că mă întâlnesc din ce în ce mai des cu Narcişi care nu au nicio bază raţională, factuală pentru iubirea lor faţă de ei înşişi. Sunt oameni absolut obişnuiţi cu traiectorii profesionale uneori modeste.
Cu toate acestea însă, îşi fabrică în permanenţă motive care îi transformă în propriul lor Dumnezeu. Trăiesc într-o paranoia hedonistă perpetuă, fiind plăcut surprinşi în fiecare secundă de propria lor strălucire.

Aproape că îi invidiez, dacă mă gândesc că această puternică preocupare de sine îi face să fie absolut imuni la orice fel de atac ori reproş, oricât de argumentat şi fundamentat empiric. Lumea paralelă în care trăiesc şi pe care, bineînţeles, o guvernează, e mai reală pentru ei decât oricare alta, pentru că, nu-i aşa, le e cea mai favorabilă.

Citiți postul Corinei. De mai multe ori. E excepțional.