Angajări: PR Executive

© Jakub Jirsák | Dreamstime.com

În ultimii 4 ani, am pus pe blogul ăsta câteva anunțuri de angajare. În toate cazurile, s-au dovedit de bun augur și pentru angajator, și pentru cei angajați.

Așa că mai încercăm o dată, poate e cu noroc și acum.

Agenție mică din București angajează PR Executive. De preferat, foarte isteață/isteț și foarte veselă/vesel.

Ce vrem noi:

  • să ai experiență în PR de minim 2-3 ani, la agenție sau la client
  • să ai skills cel puțin bune în materie de creare de conținut
  • să ai skills organizatorice bunicele
  • să știi binișor cu instrumentele sociale- ce sunt ele și la ce ne-ajută pe noi, ca oameni
  • să vorbești/scrii în engleză suficient de bine cât să te înțelegi cu oameni din 9 țări / 2 continente
  • sper că e de la sine înțeles că trebuie să te descurci bine de tot în word, powerpoint, excel – așa că de astea nu mai zic.
  • să-ți placă usturoiul, că nouă ne place și n-am vrea să te facem să te simți nașpa 🙂

Ce avem de oferit:

  • un salariu la nivelul pieței, absolut dispus să crească dacă treburile merg bine
  • lucrul pe conturi faine din România, dar și dintr-o mulțime de țări din Asia și Europa
  • vei avea un mediu relaxat (mă rog, de cele mai multe ori, să zicem), unde n-o să te certe nimeni că întârzii 5 minute și nu trebuie să te stresezi că te prinde șeful că stai la povești pe mess
  • o gașcă de oameni tineri (mă rog, majoritatea) cu care o să râzi mult și zgomotos
  • șansa de a învăța o grămadă de chestii utile.

Deci, rezumat pe scurt – agenție, București, veselie, conturi faine, un salariu ok, șansa de a învăța o grămadă de chestii

Dacă sunteți interesați, trimiteți CV-ul pe adresa de mail andrei at andreicrivat punct ro și mă ocup personal de voi

DDL – 6 mai 2018, că știu că acum vă stă capul numai la mini vacanță 🙂

Spor.

 

 

 

Despre atitudine de PR

altele, nu astea

În mod paradoxal, eu simt că știu puțin spre nimic referitor la acest domeniu, PR, la care peste 36 de milioane de români se pricep perfect, așa cum se pricep și la comunicare, fotbal, politică, triangulație, givraj și, în general, cam la orice.

Îmi amintesc vag, ca printr-o ceață lăsată pe-un oraș din Bărăgan, c-am avut o firmă care se ocupa cu PR-ul ăsta, acum foarte mulți ani, vreme de foarte mulți ani. Și că era bine. Dar știți cum e, de la o vârstă te ma lasă și amintirile.

Deci chiar nu știu aproape nimic despre asta. Nu știu cum te lupți să aperi imaginea unui client, cum faci management în situațiile de criză, cum gestionezi relația cu comunicatorii, cum să atingi ROI-uri, cum să ai acoperire media, paid sau earned. Habar n-am.

Dar știu cu siguranță acest lucru, care poate ține mai mult de bun simț decât de meserie. Dacă începi o discuție cu un om cu care ai colaborat ok, și dacă vezi că omul ăla ia discuția în serios, nu dispari în mijlocul ei, după care nu mai dai un an întreg nici un semn, după care apari senin ca un ghiocel și îi spui “salut, m-ajuți cu chestia asta ? că noi am mai colaborat fain”. Cri cri, nu suntem noi prieteni ?

Că poate nu-i frumos să faci asta, zic și io, ca un chibiț.

O dilemă de PR

Eu nu mă pricep la meseria asta, de PR, nu știu cu ce se mănâncă. Motiv pentru care am această situație ipotetică și-o întrebare pentru cei care se pricep. Vă asigur că nu-i nici o ironie ascunsă, e doar o dilemă asupra căreia m-aș lumina, zic.

Să presupunem că tu lucrezi în PR (deci ai o carieră în domeniul ăsta, sau cel puțin încerci să-ți faci una, dacă ești mai la început). Și, la un moment dat al vieții, ești într-o agenție, pentru care derulezi campanii. Campaniile astea, nu se fac nici ele singure – așa că lucrezi cu niște oameni din afara branșei tale. Oamenii cu care derulezi campania. Nu ?

Poate mă înșel, dar eu cred că atunci când lucrezi cu un om pe-o campanie, legi o relație cu el. O relație profesională, care poate fi foarte amicală sau dimpotrivă – poți ajunge să nu mai suporți omul ăla, sau el să nu te mai suporte pe tine.

Mă pierd în detalii.

Dacă lucrezi o lună cu niște oameni, pe-o campanie, schimbi zeci de mailuri cu ei, vorbiți de zeci de ori la telefon, se leagă o relație profesională cu ei, nu mai sunt chiar niște străini – așa cred eu.

Apoi, pleci de la agenția respetivă. După ce pleci, nu mai răspunzi la mailuri sau la telefoane oamenilor cu care ai lucrat – și repet, ca să fie limpede, mă refer la oamenii din afara branșei tale. Pur și simplu, nu mai există pentru tine oamenii cu care ai lucrat. N-am pretenții de mailuri cu “am plecat, accept alte provocări” blablabla. Nu, zic doar de gestul minim de a răspunde unui om cu care ai lucrat și cu care poate ai să mai lucrezi, care te caută – de obicei, cu un motiv anume.

Oameni de PR, vă întreb cu umilință – nu e asta o greșeală ? Când pleci dintr-o agenție în alta, sau de la o agenție la un client, nu-i mai isteț să-ți păstrezi relațiile făcute de-a lungul timpului ? Nu e posibil să mai ai vreodată nevoie de oamenii cu care ai dus la capăt niște proiecte ? Nu-i posibil ca, pe viitor, să ai și alte lucruri de făcut cu ei ?

Că dacă ignori oamenii care te-au ajutat să faci lucruri, nu-i foarte posibil ca și ei să te ignore când vei avea nevoie, data viitoare, de-o mână de ajutor ?

Puterea de a spune NU

Cristi Manafu a publicat, sâmbătă, câteva sugestii ale lui Noemi Revnic pentru un eventual manual de reguli nescrise în PR. Cu acceptul lui, le scriu și aici:

Asadar, un manual de PR contemporan ar trebui sa mentioneze:

1. cum trebuie sa suni inapoi dupa ce ai avut un missed call, cel mai tarziu in termen de o zi.
2. la fel este valabil si pentru emails & sms-uri.
3. cum sa raspunzi la un email cu o solicitare de parteneriat, sponsorizare etc in timp util, ca sa nu ii incurci prea tare pe cei care ti-au scris.
4. cum sa nu ti se urce la cap celebritatea PR-istica & Co.

 

Eu, pe primele trei, le-aș pune în fișa postului pentru oricine se ocupă de imaginea unei companii, indiferent de poziție. E tare frustrant să trimiți un mail și să nu primești răspuns cu lunile (sau cu anii, după caz), indiferent care-i răspunsul. Și te face să crezi lucruri urâte despre compania respectivă. Dar nu asta e ideea principală.

Aș merge mai departe. Aș introduce o materie obligatorie în școli – cum spunem nu.

Că-i vorba de relații amoroase, că-i vorba de relații de amiciție, că-i vorba de oferete de colaborare, că-i vorba de cereri de ajutor cu nimicuri, viața ar fi mult mai simplă pentru toți oamenii DIN LUME dacă am putea spune nu atunci când vrem să spunem nu. Nu, nu vreau să ies cu tine la cină – caz închis. Nu vreau să ieșim la bere, nu vreau să colaborăm în proiectul tău, nu vreau să-ți împrumut motocoasa mea. Gata, am închis discuția. Pe de-o parte, cel care cere știe cum stă, merge mai departe, caută soluția în altă parte. Pe de altă parte, cel căruia i se cere nu mai trebuie să se chinuie să găsească metode de a evita cererea, nu mai trebuie să suporte insistențe și câte și mai câte.

Mi-s dragi oamenii (fie în relații personale, fie în relații de muncă) care știu să spună nu. Fac viața mai ușoară.