Primul episod e aici.
La Kaufland, duminică dimineață, pe la 8.30. Suntem mai mulți vârstnici care preferăm să mergem la cumpărături de îndată ce se deschide magazinul, ca să evităm statul la coadă. De fapt, suntem atât de mulți încât stăm mai mereu la coadă.
En fin. În fața mea un domn, să tot fi fost pe la vreun 63 de ani. Doamna de la casă scanează, omul scoate un card contactless, apropie de POS. Nada. Iese un bon, doamna îi spune, cu calm – nu aveți fonduri suficiente.
Și domnul începe, ca pentru sine, dar suficient de tare cât să-l aud eu, vânzătoarea, coada din spatele nostru și cele 3 cozi alăturate: fir-ar a dracu de proastă, iar mi-a dat cardul greșit. Pfuai, mereu face așa… Ce proastă e, că mereu îmi dă cardul greșit and so on.
Că da, soția era de vină că i-a dat a n-a oară cardul greșit, nu el că nu-i capabil să rețină care-i cardul bun și care nu. El nu. Doar ea, proasta!
Și l-a întrebat vânzătoarea: păi dvs. n-ați văzut că nu-i cardul bun? NU!, zice el semeț, NU!, de unde să știu eu cu cardurile astea?!
Scoate niște cash, plătește, pleacă, eu râdeam aproape cu sunet.
Vânzătoarea: E a 5-a persoană care înjură cu spume când ajunge la casă. E de-abia 8 jumate. 🙁
