Tu cât de curajos eÅŸti ?

De-o vreme, m-am apucat să mă uit la filme mai vechi. Pe unele le-am ratat la vremea lor, pe altele le revăd cu plăcere. Azi, de exemplu, am revăzut Volcano.

Evident, eram mult mai tânăr și mai neliniștit când l-am văzut prima oară, așa că l-am luat ca pe orice alt film. Azi, însă, când l-am revăzut, în capul meu s-au înfiripat o samă de întrebări.

E acolo o scenă de la care mi-au pornit întrebările. Pe scurt, un tunel de metrou e invadat de lavă. Un tren rămâne blocat în tunel. O echipă de salvare ajunge – evident! – în ultima secundă. Șeful echipei se urcă în tren, îl ia în brațe pe conductorul leșinat, ajunge cu el la marginea trenului. În fața unei băltoace de lavă, are de ales – îl salvează pe conductor sau se salvează pe el. Desigur, alege să-l salveze pe conductor, iar el moare în lava aia, care frigea cam tare.

Și mă întreb – câți dintre voi ar face asta, în cazul unui dezastru adevărat ? Câți ați alege să salvați un om complet străin, pe care nu l-ați mai văzut niciodată, cu prețul propriei voastre vieți ? Întreb câți dintre voi și nu câți dintre noi pentru că eu, unul, știu precis că n-aș face asta. Nu sunt un om suficient de bun încât să-mi dau viața pentru un străin. Da, există în viața mea câțiva oameni pentru care știu sigur că aș face-o (la propriu, nu mă joc cu cuvinte mari) pentru că îi consider mai buni ca mine și, implicit, cred că ar merita mai mult să trăiască, în caz de ceva – dar n-aș face-o pentru un străin.

Și nu-mi spuneți, vă rog, e doar un film – s-au văzut și în realitate cazuri din astea. Și nu mă refer la situații în care o personă încearcă să salveze altă persoană și moare accidental. Mă refer la situațiile în care alege să salveze acea persoană știind sigur că va muri.

Câți oameni de pe planeta asta ar avea curajul să facă asta ?

Curajul de a spune ceea ce simți

… e foarte rar întâlnit. Și e păcat.

Majoritatea nici măcar nu ne dăm seama cât suntem de frustrați pentru că nu avem curajul de a spune ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de mult ne e afectată viața de zi cu zi de faptul că n-avem curaj să spunem ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de tare ne afectează relațiile cu cei din jurul nostru, faptul că n-avem curaj să spunem ceea ce simțim, atunci când simțim.

Ca să fie clar despre ce vorbesc, vă dau doar două exemple, ipotetice, duse la extreme.

Exemplul 1. Ești foarte îndrăgostit de el/ea. Îl/o visezi atât de intens, încât te trezești instant din somn – și nu ești sigur(ă) că visul ăla n-a fost realitate. Te doare sufletul când vezi c-a fost doar un vis. Ești atât de îndrăgostit(ă), încât îi pui poza ca wallpaper pe ecranul tău. Dar n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacție. Te temi că o să te alunge din viața lui/ei. Te temi că imaginea ta în ochii lui/ei o să aibă de suferit. Te temi de orice. N-ai curaj să îl/o suni la 3 dimineața și să-i spui ce simți. Èšii în tine, și te macină, și te schimbă – devii alt om. Un om măcinat de o trăire.

Exemplul 2. Ai un prieten. Sau o prietenă (chiar nu contează genul, o să scriu la modul general, că mi-i lene să tot pun îl/o). Deci ai un prieten. Care face ceva ce te scoate din sărite. De exemplu, iese la disco cu un om care te-a călcat în picioare. Totuși, n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacția lui, te temi că o să râdă de cât ești de pueril, nu contează, de fapt, de ce – important e că te temi de ceva. Și nu-i spui. Și ții frustrarea aia în tine. Și te macină, și te schimbă.

Și cel mai trist e când ai mai multe astfel de frustrări. Când ții în tine tot felul de uri și de iubiri pe care n-ai curaj să le spui nimănui. Devii acru și nervos, îți sare țandăra din orice și nimeni nu înțelege ce-i cu tine. Cum să înțeleagă, dacă tu n-ai curaj să spui nimic ?

Voi vă dați seama câte relații nu s-au întâmplat niciodată pentru că un el sau o ea n-au avut curaj să facă primul pas ? Pe de altă parte, vă dați seama câte prietenii/familii, aparent perfect legate, sunt măcinate din cauza faptului că unul dintre “participanți” n-are curaj să-i spună celuilalt ce-l apasă ?

E o atitudine greșită, mă copii. Toți, me included, care nu spun ce simt atunci când simt, greșesc fundamental. Fie ratează momente unice, fie se complac în prietenii și relații care le fac rău, DOAR pentru că nu au curaj să spună ce au de spus.

Da, e dificil să-ți asumi niște riscuri. E greu să-i spui că ești îndrăgostit(ă), când te temi că nu va mai dori să vorbească cu tine, și descoperi în felul ăsta că nu te vrea. E greu să-i spui unui prieten “m-a durut c-ai făcut asta”, când te temi că poate nu dă doi bani pe ce te doare pe tine și descoperi în felul ăsta că nu ți-e așa prieten. E greu să faci lucruri care te dau cu capul de adevăr, chiar și atunci când nu vrei să știi adevărul.

Dar, pe de altă parte, e păcat să devii un om acru și măcinat pentru că n-ai curajul de a înfrunta adevărul, oricât ar fi el de dureros.

În plus, să ții lucruri în tine provoacă ulcer. Pe bune. Poate se nimerește vreun medic pe-aici care să confirme asta.