Aveam vreo 16 ani, lucram la radio Dolly Do din Brăila, aveam o emisiune săptămânală pentru adolescenți, cu un titlu extrem de comunist – “Salut, adolescență”. Mă rog, nu trecuseră mulți ani de la revoluție, aveam o scuză.

Efectiv nu-mi amintesc cum s-a ajuns la faptul că trebuie să dau de ea. Nu știam nimic despre ea, știam doar foarte vag cine e și cu ce se ocupă, era un fel de mini-vedetă locală. Trebuia s-o găsesc (pe vremea aia, copii, nu era facebook, nu erau bloguri, nu era twitter, dacă vă puteți imagina), știam vag că stă în spate la Piața Mare (dar nici pe fratele Cismaru, care tocmai învăța să spună “uite, trec soldații” pe vremea aia, încă nu-l știam). Știam c-o cheamă Daniela și că trebuie s-o găsesc – repet, nu mai știu de ce.

A fost, cumva, prima mea anchetă jurnalistică (știți, eu am fost și ziarist apoi, niște ani). Am întrebat copii din cartier, vânzători din piață, taximetriști, una peste alta am aflat unde stă Daniela.

I-am bătut la ușă. Mi-a deschis și m-am îndrăgostit instant de ea. Era, cred, cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem până atunci. Avea vreo 25 de ani, era brunetă, avea ochi albaștri și cele mai frumoase buze din lume.

Sar peste niște pași. I-am explicat de ce am venit la ea, că aveam nevoie să se implice în ceva emisiune. Era extrem, dar extrem de tristă. Plânsese, ceea ce-i făcea ochii ăia albaștri și mai frumoși. A oftat adânc când i-am spus că vreau să se implice în emisiunea aia sau în ce naiba aveam eu nevoie să se implice.

Plângând, s-a dus la casetofon (știu că pare ciudat, da’ pe vremea aia nu exista iPod, nici măcar mp3 player… și nici mp3-uri nu existau, cred) și a dat drumu la piesa asta și a început să scuture cămeșa de pe ea:

Din plânset în plânset, am înțeles că în dimineața aia fusese părăsită de bărbatul pe care îl iubea.

Cu mintea mea îndrăgostită de om de 16 ani, am ieșit din casa ei, m-am dus în piață și i-am luat un trandafir roșu. Am dat absolut toți banii din buzunarul meu pe trandafirul ăla, dar mi-am și pus tot sufletul în el.

I l-am dat, ea m-a pupat, s-a oprit din plâns și mi-a spus vorbele astea, pe care n-o să le uit niciodată: “Andrei, nici nu știi cum mi-ai schimbat viața în bine”. Eu, tălâmb, i-am spus ceva de genul “dumneavoastră sunteți prea frumoasă ca să fiți așa tristă”. Ea a râs, m-a pupat iar (cred că eram penibil tare, așa stânjenit și îndrăgostit, da’ chiar eram fermecat de ea).

Au trecut câteva zile, am filmat sau înregistrat ce era de filmat sau înregistrat. Își revenise, râdea, era happy și ABSOLUT TOATĂ LUMEA pe stradă întorcea capul după ea – dap, atât de frumoasă era. Apoi n-am mai știut de ea. După vreo câțiva ani, am văzut-o la ceva emisiune la TVR și m-am bucurat c-a scăpat de Brăila, că merita mai mult. Apoi, uite cum au trecut vreo 15 ani, n-am mai știut nimic de ea.

Daniela, wherever you are… ai rămas și vei rămâne mereu în sufletul meu. Sper că ești fericită și împlinită acum.