De ce a avut succes Elvis ?

Pe foarte scurt, a avut succes pentru că era foarte bun, avea o super voce și cunoștea cu mingea cu notele muzicale. Și pentru că, mă gândesc, a muncit mult. Dar a mai fost un motiv. Elvis era cel mai frumos – și spun asta în cel mai hetero mod posibil. Uitați-vă și voi la bărbații care apar în acest clip, fie ei în public, fie în orchestră. Cât îs ei de urâți, săracii. Apoi uitați-vă la Elvis. Apoi la ei. Apoi iar la Elvis.

 

Mno, cum să nu fi avut succes ? În altă ordine de idei, piesa asta mă energizează mai tare decât un redbull. Poate și pentru că nu beau redbull niciodată.

PS: Tata semăna bine cu Elvis când era mai puști. Așa-i că-i cinaș ? 🙂

La magazin

– Èšigări de-ale mele ați adus ?
– Nu, am uitat. Nu vă supărați, o să aducă șefu’ mâine

Magazinul e chiar la parterul blocului în care locuiesc. Sunt client fidel (am și pagină în caiet) așa că-mi permit să fac fițe. Acum stau la coadă. Sunt două doamne care vând, una o zi, una o zi. Doamna aia drăguță și doamna aia nașpa. Azi era doamna aia drăguță. Îi sună telefonu’.

– Să știți că data viitoare când vine, eu plec și închid.

– ….

– Păi nu se poate așa. Abia l-am dat afară. El vine și vrea vodcă și eu nu mai scap de el. Are deja să ne dea 4 milioane…

– ….

– Bine, haideți că vorbim mâine. Da’ dacă vine, să știți că eu îl dau afară, închid și mă duc acasă.

În fața mea e un domn care pare tare blajin. Așteptăm amândoi ca doamna aia drăguță să termine convorbirea. Când se încheie, domnul blajin se îndreaptă către ea.

– Aș vrea o apă minerală și-o cola. Și îmi dați, vă rog, niște crenvurști ?

– Câți să vă dau ?

– (mă bag în seamă, râzând) Io zic să-i puneți domnului, să tot fie. Puneți, acolo….

Domnul se întoarce, zâmbind stânjenit

– Ei, nici chiar așa…

– Bine, vi-i pun pe toți, zice doamna aia drăguță.

Și, pe cuvântul meu, chiar i-a pus pe toți. Domnul s-a întors iar către mine, uitându-se un pic câș. Io zâmbeam nevinovat. Era jumătate din mine, mă simțeam safe. Da’ el, săracu’, CHIAR nu vroia atâția crenvurști. Până la urmă, i-a luat, bună seara și-a plecat.

– Da’ de ce n-aduceți țigări din Serbia ? Că-s mai ieftine! Nu aveam musai o problemă cu asta, doar mă băgam în seamă. Acum eram doar eu și doamna aia drăguță.

– Păi… sunt ilegale, știți…

– Păi cum sunt ilegale ? Că tocmai am cumpărat dintr-un restaurant sârbesc. Ce, ăia le vând ilegal ?

– Să știți că o să vorbesc cu șefa.

O frântură de viață la un magazin de parter.

Greșelile mele

Am citit de două ori acest post al lui Bobby. Să-l înțeleg bine (da, așa îs io, mai prost, înțeleg mai greu). Scrie Bobby acolo despre oamenii care au avut succes (în online, zic) pentru că au fost constanți și au muncit.

Știți, însă, despre ce nu scrie ? Despre cei care au dispărut. Despre cei care n-au fost suficient de inteligenți încât să-și vadă de treaba lor. Despre cei care s-au culcat pe urechea unui succes mărunt și efemer. Despre cei care n-au fost constanți și n-au muncit – despre ăștia Bobby n-a scris nimic. Și poate c-ar fi trebuit.

Toți facem greșeli în viață. Cei mai inteligenți dintre noi învață ceva din ele, cei mai puțin pregătiți nu învață nimic.

Eu, de-a lungul ultimilor ani, am făcut foarte, foarte multe greșeli. De unele mi-am dat seama, ulterior. De altele, poate că nu-mi dau seama nici azi. Din unele am învățat câte ceva. Din altele, n-am fost în stare să învăț nimic.

Între greșelile ultimului an (care par mai multe decât în alți ani, fără doar și poate), se desprind trei, care m-au marcat rău de tot. Am dezamăgit câțiva oameni care-mi sunt foarte, foarte dragi (unul dintre oamenii ăștia a și plecat în Anglia, deci va fi mai greu să mă revanșez vreodată), m-am lăsat călcat în picioare de un om pe care l-am crezut unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și mi-am bătut joc de blogul ăsta.

Despre greșelile legate cu oameni, n-o să vă povestesc acum. Pe de-o parte nici nu cred că vă interesează, pe de alta, sunt crucile mele de purtat și durerile din sufletul meu, pe care vreau să le țin pentru mine. Dar am să vă vorbesc despre greșeala cu blogul.

Eu am început blogul ăsta într-o vreme în care poate nu erau 100 de bloguri în România. Undeva pe la începutul anului 2006 pe primul blog, apoi am ajuns la un moment dat la ăsta pe care sunteți acum. Just for the record, Zelist înregistrează azi 59.414 bloguri. Da, mai erau bloguri în Cluj, pe vremea aia, 2 sau 3 – Alexandra Groza, de exemplu, precis avea blog dinaintea mea. Altele, care existau pe-atunci, au dispărut – și autorii lor la fel, și nimeni nu-i mai ține minte. Iar de-atunci, au apărut nenumărate altele.

După 2-3 ani, m-am trezit într-o dimineață că vai, ce mare și cunoscut și celebru (că pe vremea aia nu exista încă ideea de influencer) sunt eu în blogosfera românească. Cunoșteam toți bloggerii importanți – și, ce contează mult mai tare, mă cunoșteau și ei pe mine, toți, sau aproape toți – iar cu unii am devenit chiar prieten (sau mă rog, eu cel puțin îi consider prieteni foarte buni). Am participat la evenimente și conferințe în care ideea de blogosferă clujeană era asociată cu numele meu. Am fost, o perioadă, CHIAR cel mai cunoscut blogger din Cluj. Ba chiar mi-am construit un fel de auto-cult al personalității – nu ratam nici o ocazie să mă laud cu ce important și cunoscut sunt eu. Oamenii din jurul meu se uitau ciudat la mine, da’ nu eram capabil să-mi dau seama de asta.

Nu, n-am fost niciodată cel mai bun blogger din Cluj. Groparu – ca să dau cel mai vechi exemplu – a fost, este și va fi mereu mult mai bun ca mine. Dar el a știut și a înteles un lucru pe care eu nu l-am știut și nu l-am înteles: lucrul de care vorbea Bobby – cheia succesului e să muncești și să fii constant.

Revenind la greșeala mea – mi s-a părut că fac succesuri la un moment dat (nu, nu făceam, da’ eram prea prost să pricep asta) și m-am culcat pe laurii acestui pseudo succes. N-am mai scris pe blog – de ce să scriu, eram eu, Crivăț!, n-am mai stat să muncesc pentru blogul meu. L-am lăsat în paragină. Ajunsesem să scriu doar chestii pentru bani. Mi se părea suficient. Nu, n-a fost – dar abia acum înțeleg asta. După un an în care tot pseudo succesul de care mă bucuram s-a dus naibii.

Motivele au fost mai multe. Pe de-o parte, cum am zis, m-am culcat pe laurii unui succes fals. Pe de alta, am avut viață personală tumultoasă. Nu în ultimul rând, eBucataria a devenit pentru mine mult mai importanta decat orice alt proiect.

Știți ce-i mai trist? Că în timpul ăsta, prietenii mă trăgeau de mânecă și îmi spuneau “Crivățe, nu faci bine ce faci“. Nu vreți să știți câte discuții cu Arhi sau cu Bobby am avut pe tema asta, în care io spuneam, în general, “bine, bine, lasă că știu eu ce și cum“. Să asculți de oamenii mai deștepți și mai experimentați decât tine e un semn de inteligență de care eu n-am dat dovadă.

Între timp, în Cluj, oamenii și-au văzut de treabă. Au muncit, au fost constanți, au urcat scara recunoașterii mult mai încet decât mine, pentru că n-au avut norocul unor prieteni și unor oportunități așa cum am avut eu – dar au urcat-o. Uitați-vă la copiii de la TVdece. Toți ați auzit de ei. Și totuși, ei încă scriu în fiecare zi pe blogul lor. Se chinuie să găsească subiecte, se chinuie să-și facă timp, sunt constanți și muncesc mult pentru blogul lor. De Groparu am zis deja, dar repet – are o viață, un copil foarte mic, un job greu și multe alte colaborări, dar scrie constant. Și orice postare a lui te face să râzi sau să plângi, dar nici măcar una nu te lasă indiferent.

Mai sunt oameni din Cluj care au muncit ca să devină cunoscuți în online. Ruben, Lorand, Psaico și alți câțiva – toți au știut să nu se culce pe-o ureche, să nu se limiteze la succese mărunte și ne-esențiale, toți au știut să-și vadă de treaba lor, să muncească și să fie constanți

Toți, în afară de mine. De aia ei sunt azi în plină creștere, iar eu în puternică decădere (ca bloggeri/onlineri, vorbind).

De ce am scris un post atât de lung ? Din două motive.

În primul rând, pentru că greșelile mele mă apasă și simțeam nevoia să mă descarc. De bine, de rău, blogul ăsta e locul unde mi-am descărcat sufletul și de bune și de rele în ultimii 4 ani.

Dar, mai ales, în al doilea rând – mereu citim și învățăm de la oameni care au succes. Ne-am învățat să învățăm din reușitele oamenilor de succes. Dar niciodată cineva care a eșuat nu vine să vorbească despre eșecul lui. Și am învățat de la Andrei Roșca acest lucru – eșecul este o artă.

Mi-aș dori ca măcar un om să învețe din greșelile mele.

Am să încerc să mă ocup de blogul ăsta așa cum ar merita și cum ar trebui, dar m-aș bucura dacă un singur om ar învăța ceva din tot ce-am povestit mai sus, punându-mi cumva sufletul pe tavă.

Noapte bună, copii.

Revoluția emoticoanelor

Toți (sau mă rog, o largă majoritate dintre noi) folosim de ani de zile Yahoo Messenger și emoticoanele sale. Le știți, fețele alea galbene, care râd, plâng, se tăvălesc pe jos, mă rog, fac chestii.

Doar că băieții de la Yahoo nu s-au gândit la un emoticon absolut esențial pentru România (și, din păcate, Bobby nu mai lucrează la ei, să-i învețe) – emoticonul care își face cruci.

“Băi, m-am despărțit de tipa aia pe care ieri o ceream de nevastă” – ce poți răspunde, pui o față galbenă care râde ? păi ce, te bucuri de necazul omului ? sau o pui pe aia care plânge ? păi ce, te oftici că tipa aia nu mai iese cu noi la bere ? da’ de ce te oftici, mă, ai ? ce treabă ai tu cu ea ? În mod evident, răspunsul corect e emoticonul care-și face cruci de uimire.

Lista de situații ipotetice în care emoticonul care-și face cruci de uimire (fie ea uimire pozitivă sau negativă) este extrem de util poate fi infinită – nu asta e ideea acestui post.

Pentru că cei de la Yahoo n-au să-l bage niciodată (ce știu ei despre crucile de uimire ?) m-am gândit la un înlocuitor. Așadar, de azi înainte, dacă vorbim pe messenger și deodată scriu +++ – e clar, sunt uimit de ceea ce se întâmplă.

Noul emoticon care-și face cruci va fi ăsta: +++. Sunteți de-acord ?

Later edit – pentru situații de urgență, în care ne aflăm în criză de timp, Reporterul Virtual a propus, iar eu susțin, ca emoticonul să fie, simplu, 3+. Ce ziceți ?

Random

  • postul ăsta are multe linkuri către facebook
  • azi am împlinit o lună de Timișoara. Încet, poate prea încet, încep să mă obișnuiesc. Mă încântă că pot merge oricând la Restaurant KaraÄ‘orÄ‘e, să mănânc sârbește și să stau la povești cu sârbii. Mă încântă faptul că în mașină îmi merge într-una un radio sârbesc. Mă încântă când vin prietenii la mine să le gătesc și sunt încântați de ce le pun în farfurii. Mă încântă serile faine din Garaj Pink Freud și faptul că pot asculta PoPa SapKA live (chiar mâine, ca fapt divers). Mă încântă faptul că merg la meciuri la BC Timișoara, mă încântă oamenii din sală care pun o mulțime de suflet în ceea ce fac (mă refer la mascot, la mica galerie și la majorete). Dar mă enervează la culme traficul, faptul că încă nu știu străzile și magazinele, mă enervează că 90% dintre șoferi nu mulțumesc cu avariile când îi lași să se bage, așa cum eram obinșnuit, mă enervează că nu pot ieși la bere în Funky în orice seară am eu chef cu prietenii din Cluj. Și mă enervează că aici n-am dealuri. 🙂
  • Mishu și trupa lui, Maya, au nevoie de votul nostru, aici. Și îl merită:

  • săptămâna asta o să încep să lucrez la prima mea carte de rețete. O să fie în format electronic, o să fie… așa, caracteristică mie și o să fie gratuită. 🙂
  • Și dacă tot am zis de PoPa SapKA, să vă dau și-o piesă

    • și altele

De prin Timișoara 1

Știu, nici mie nu-mi vine a crede, da’ se întâmplă că mă plimb mult pe jos (pe jos, Chinezu, da ?) prin orașul ăsta. E mai mult meritul Nebuloasei decât al meu, dar… în fine.

1. Cele mai bune sanvișuri din țara asta

2. Și aici e un Funky. Da’ nu se compară cu Funky al nostru 🙂

3. În Timișoara, Mark Zuckerberg are un mic magazinaș. Era închis când am trecut eu…

4. Super afacere.

5. La asta CHIAR n-am nici un comentariu.

Bonus 1

Bonus 2 – o hartă în piatră

Vând un laptop Toshiba

Gata, s-a vândut 🙂

E un Toshiba Satellite P200.

Are procesor Intel Core 2 Duo de 2 Ghz, 2 Gb RAM, 300 Gb HDD. Ecran de 17″. Și boxe Harman Kardon. 🙂

Dat fiind că are 3 ani, are niște mici neajunsuri.

  • n-a fost curățat niciodată (pe interior, zic)
  • din această cauză, coolerul nu mai face față, așa că folosește un cooler extern (dar poate fi desfăcut și curățat)
  • are un grilaj lateral spart (adică lipșete un dinte din ăla de plastic)
  • bateria nu mai ține ca pe vremuri. acum ține cam 50-60 de minute (în condiții de lucrat intens pe el)

Prețul e 600 de lei. Aș prefera să-l ia cineva din Timișoara, că e mai ușor cu testarea și cu livrarea, dar la o adică îl pot și trimite prin curier.

Random

  • Pe Ebucătăria puteți câștiga o carte foarte faină, participând la un concurs foarte simplu. Detalii.
  • Pe Bursa de Oferte puteți să câștigați un laptop, trebuie doar să vă faceți cont (e foarte simplu, foarte gratuit și dureaza cam 43 de secunde). Detalii (pe facebook)
  • Puteți cumpăra primele e-CookBooks românești, scrise de Radu Popovici. Sunt foarte faine și foarte ieftine, eu le-am luat și zilele astea o să și gătesc din ele. Le puteți lua de-aici.
  • pt. timișoreni: Diseară e show Teo și Costel. Detalii. (eu rămân fan Bendea 🙂 )
  • Mesagerul de Cluj a împlinit un an. La mulți înainte.

și altele

Prima săptămână

Eu, de-a lungul vieții, m-am tot mutat de colo-colo. Mai întâi la București, apoi la Cluj, acum la Timișoara – și-om vedea ce-o mai urma. În toate mutările astea au existat niște tipare. Prima săptămână e întotdeauna la fel, oriunde.

Prima săptămână e cea în care sunt nerăbdător și entuziast. Atât de multe lucruri noi de văzut, atâția oameni noi de cunoscut, atâtea lucruri noi de vizitat… Lucruri care mă țin alert și nu mă lasă să dorm 🙂

Prima săptămână e cea în care nu realizez că m-am mutat de tot. Aștept, undeva în fundul creierului meu, să plec înapoi, acasă. Când îi aud pe cei din jurul meu cu chestii de genul “peste 2 săptămâni facem cutare lucru”, primul meu gând e “ce păcat că eu n-o să mai fiu”. Apoi, încet, îmi dau seama că de fapt nu mai plec nicăieri. În mod paradoxal, ideea asta îmi oferă în același timp relaxare și panică. Relaxare pentru că nu mai am un deadline în față, panică pentru că … stai, nu mai plec acasă ??

E grea prima săptămână. Și plină de trăiri contradictorii. La capătul ei, mă pocnesc depresiile și dorurile legate de locul din care am plecat și de oamenii pe care i-am lăsat acolo și dorința aprigă de a merge înapoi. Și întrebările retorice de genul “vaaaaaaai, de ce am plecat ? cum am putut face asta ?”

Apoi trec și astea și viața intră, de obicei, pe un făgaș … obișnuit, să zicem.

Dar prima săptămână e cea mai grea. Poate și pentru că sunt rac și mă atașez ușor de lucruri, de locuri și de oameni. Și scap greu de atașamentul ăsta.

Și cel mai enervant lucru, într-un oraș nou, e că nu știu străzile, scurtăturile, locurile “secrete”, locurile de parcare, magazinele, cârciumile faine, locurile unde au cea mai bună pizza (bine, în Timișoara pe astea le-am învățat primele 🙂 ). Când le învăț, atunci încep să mă simt acasă.