Cine este Aloisiu Brandabulă?

Îl știți de pe internet.

Aloisiu Brandabulă are cont pe twitter. E ăla care mereu crede că are ceva de spus, deși n-are. Mereu se bagă în discuțiile voastre cu alți oameni – chiar dacă n-are nimic de adăugat, da’ să fie sigur că-l vedeți acolo, atent și activ. Ai ceva de spus cuiva ? Aloisiu imediat va da un RT completat de o glumiță sau de un cuvânt înțelept, gen “ups” sau “haha”. E și pe bloguri. Pe toate. Lasă câte un comentariu în care nu spune nimic, de obicei – sigur, doar la articolele cu multe comentarii. Plus că-ți va trimite mailuri în care, pe un ton glumeț, îți va cere să-l bagi în blogroll, sau să-i dai un link, acolo. Că doar a râs cu tine pe twitter, deci sunteți prieteni de – acum, practic e datoria ta morală să-l ai în blogroll. Evident, e și pe facebook. Are un cont, dar și o pagină – a lui sau a blogului lui. Și săptămânal, îți dă suggest la pagina lui. Unde vei găsi fix aceleași lucruri de pe blog, de pe twitter sau de pe cont – da’ să fie, acolo, cât mai mulți.

Aloisiu îl înjură uneori pe twitter pe Zoso, sau prin comentarii pe bloguri diverse, dar niciodată folosindu-i numele, ca să se poată scoate în caz că e ceva. După care o să-i spună amicului de bere “ai văzut ce i-am tras-o ? De Zoso era vorba, te-ai prins ?”. Și-or să râdă ei acolo, înfundat – după care va intra pe blogul lui Zoso să lase un comentariu pozitiv, poate vine ceva trafic de la el.

Dar, mai trist, îl cunoașteți și în viața reală

Aloisiu Brandabulă în viața reală este tipul ăla care știe totul. Nu există să-i spui vreodată “uite, ar fi bine să faci asta” și el să nu-ți spună “da, eu știu asta, dar…”. Dacă totuși CHIAR e vizibil că nu știe, ca să-și apere imaginea va avea un raționament de genul bine, eu mă ocup să fac pâine, nu-i treaba mea să știu despre făină. Este tipul care se minte constant că e foarte bun în ceea ce face. Și dacă nimeni în jurul lui n-are timp sau răbdare (sau interes) să-i spună s-o ia mai ușor, că nu-i chiar așa – și de obicei nimeni n-are – el va ajunge să creadă cu toată ființa lui că într-adevăr, e foarte bun. Din acest moment, nu va mai accepta niciodată să i se spună că greșește. Din când în când va constata cu un soi de mirare naivă: “wow, sunt un zeu!”. Partea mai enervantă e că, după 2-3 constatări din astea uimitoare, va începe să aibă pretenția să fie ascultat și respectat ca un mic zeu. Pentru că el ȘTIE că așa e – și dacă tu nu recunoști, esti hater sau invidios, de obicei amândouă.

Pentru că mai demult a băut o bere cu Arhi, îți va povesti mereu de prietenul lui, Arhi. Va spune tuturor oamenilor din jur, de multe ori, cum i-a dat prietenul lui Arhi un RT, sau cum i-a răspuns prietenul lui Arhi la un comentariu pe blog. O va spune așa, cu un ton absolut neutru, ca și cum n-ar fi nimic – dar ochii lui vor vâna intens o privire, un gest prin care să trădezi admirația față de prietenia lui cu Arhi, sau măcar un pic de invidie când îți arată ce prieten e el cu Arhi. Sigur, e foarte posibil ca Arhi să nu-l mai știe, da’ asta-i altă poveste.

Aloisiu Brandabulă o să se uite la Manafu, cum face el evenimente și apoi, ajuns acasă, o să-și zică: “păi ce, nu pot și io ? Că pot, dară”. Și o să-și strângă 2-3 amici cu care merge la bere, după care o săptămână vor vorbi cu toții, pe rețelele sociale, despre evenimentul online pe care l-au organizat – practic, un nou început în istoria online-ului din orașul lui.

Și evident, după toate astea, Aloisiu va deveni mai mândru și mai orgolios. Stilul lui de a vorbi, felul de a se purta cu oamenii, toate se vor schimba. Pretențiile lui de la cei din jur vor fi mai mari. Nu mai vine la bere fără să te întrebe “cine mai vine ?” – pentru că acum nu se mai poate afișa cu oricine.

Sigur, e doar o descriere succintă a lui Aloisiu. Dar sunt convins, cum spuneam, că toți îl cunoașteți, într-o formă sau alta

Pentru că Aloisiu este cel mai blogger el care este. Este definiția de dictionary a bloggerului. La început mic și nebăgat în seamă, în clipa în care cineva îl vede, brusc se schimbă. Deja reprezintă ceva, deja vocea lui este o opinie, vorbele sale devin literă de lege și prin asta si mojo-ul.

Marea problemă a lui Aloisiu este că nu știe când nu mai e băgat în seamă și nu mai contează. Devine surd și mut, toate sfaturile sau atenționările prietenilor devin doar cuvinte oarecare ale unor hateri oarecare, cine nu e cu el e împotriva lui. Și astfel oameni care odată ți-au plăcut, care erau oameni adevărați, se transformă în niște entități stranii, pe care nu ai vrea să îți risipești nici măcar aerul din jur, darămite aerul din interior.

Drum bun, Aloisiu. Nu te vom regreta.

Fetelor, n-ați putea…

… să m-ajutați cumva ? 🙂

Deci fetelor, da, am nevoie de ajutorul vostru. Raluca și-a comandat din Uimitoarele State Americane niște pantofi. Amu, io nu mă pricep, pentru mine sunt niște pantofi. Dar ea zice că-s tare frumoși. Cum socoteala de pe site nu se potrivește cu cea de la livrare, Raluca a descoperit cu multă tristețe că nu-i vin. Așadar, ar vrea să-i vândă.

Mbine, deci mai departe înțelegeți voi, că eu mai puțin:


Piele întoarsă + partea din spate piele, șiret ceruit la spate. Înălțime toc: 11 cm. Nr. 37 – se potrivesc la 36. Au flecuri de rezervă

Aceștia sunt. Prețul lor este 200 de lei. Evident, sunt absolut nepurtați. Doar probați. Dacă vă plac și îi vreți, cel mai bine ar fi să fiți din București, Cluj sau Timișoara. Detalii în comentarii. Click pe poze pentru mărire. Uf, greu a fost 🙂

Cum scap de insomnie ?

Aveam într-o vreme un bioritm excelent. Mă culcam, noaptea, pe la 1-2, dormeam 7-8 ore, eram în picioare la ore decente, fresh și odihnit.

Apoi, a început să-mi dea târcoale, netrebnica. Încet-încet, ora de culcare s-a întins la 2.30, apoi spre 3. Mă trezeam tot pe la 9, deci dormeam mai puțin.

Ca o paranteză, eu ani întregi m dormit la prânz câte două ore. Doamne, cât de rău poate să-mi pară că nu mai pot face asta. În fine, închidem paranteza.

De vreo două săptămâni, ora mea de culcare s-a dus către 4-5 dimineața. Cu trezit tot pe la 10. Evident, am devenit din ce în ce mai obosit. Ieri n-am mai rezistat și am dormit câteva ore la prânz. Din cauza acestui fapt, cumulat cu insomnia acută de care tocmai sufăr, azi m-am culcat pe la 7 și jumătate. Dimineața. Și am dormit până la 1 la prânz. Acum, mă gândesc cu groază că dacă am dormit până la ora aia, la noapte iar mă culc la 5-6 dimineața – dar mâine, fiind luni, nu pot dormi mai mult de 10, că mai trebuie să și muncesc.

Deci, cum îmi reglez la loc bioritmul ? Cum fac să reușesc să adorm, iarăși, la 1-2 noaptea ? Că ritmul ăsta mă dă peste cap rău de tot.

Noi raci am fost, raci suntem încă

Poate că știți – eu nu mă uit la tv și nu citesc presă, cam niciodată. 99% din nevoia mea de informație e satisfăcută de bloguri, twitter și facebook.

Bun. Și cum stăteam eu azi liniștit și ronțăiam din covrigii mei personali, făcuți de mine (în formă de eBUCATARIA, desigur, o să vedeți) deodată vâlvă mare pe rețelele sociale că s-au schimbat zodiile.

Să-nnebunesc, îmi zic! Și dă-i și documenteză-te, Crivăț. De unde a reieșit că din cauza înclinării axei pământului, a apărut o zodie nouă – Ofucius, Ofiucus sau ceva asemănător – și acum nu mai sunt Rac, sunt Gemeni.

Ei bine, s-o credeți voi, băi astrologilor! Eu rac am fost, rac sunt și rac voi fi toată viața. Adică de cel puțin 25 de ani mă antrenez să-mi stăpânesc sensibilitatea caracteristică, înclinația spre visare, talentul nativ de a flirta și alte calități senzaționale ale racilor – și brusc veniți voi, în 2011, să-mi spuneți că de-acum io sunt contradictoriu și îmi ascund sentimentele ? Păi io nu-mi ascund niciodată sentimentele! Sau veniți să-mi spuneți că insuccesele mă demoralizează și că sunt nesigur ? Păi bine, mă, ACUM îmi spuneți ?

Ei bine, nu. Raci din toate isp-urile și ip-urile, vă chem la revoltă. Să ne apărăm calitățile de raci în fața astrologilor care cred că pot face orice din noi. Să nu dăm înapoi și de această dată! Să ne susținem drepturile noastre de raci nativi!

Bătăi de câmp

Pe holul blocului, așteptam liftul. Simt mișcare în spatele meu și mă întorc brusc. O fată cobora scările. Ne salutăm (așa, ca vecinii timișoreni relaxați: ceau) apoi încep să râd și zic tulai, ce m-am speriat. Ea se oprește, se uită serios la mine și mă întreabă aparent onest: ce vrei să zici, că așa urâtă sunt ? Până să apuc să neg vehement, se întoarce cu spatele și pleacă. Mnu, nu era așa urâtă, da’ orișicum, m-a speriat…

***

Una dintre cele mai satisfăcătoare faze care ți se pot întâmpla într-un hypermarket este aceasta: cozi imense la toate casele deschise. Tu ai 3 nimicuri în brațe, n-ai de ales, stai la coadă după aia cu coșurile pline. Coșuri de alea mari, cu fisă, nu de alea mici, de mână. Și cum stai așa și te gândești ce bine ar fi să ai propriul tău hypermarket, pac! cu coada ochiului vezi o tipă simpatică, lucrătoare a locului, cum se îndreaptă agale către una din case, uitându-se la ceas. Te înfigi în fața ei, săru’mâna, ce mai faceți ? Toate bune ? ce mă bucur, acuma deschideți casa asta, așa-i ? și până să răspundă pui cele 3 nimicuri în fața ei. Brusc, în spatele tău s-a făcut o mare coadă de coșuri, dar acum tu ești primul. Priceless!

***

Altă fază satisfăcătoare la hypermarket e când tu ai un ananas în mână și ăla din fața ta, cu coșul plin, zice haideți dvs. în față, că eu am mai multe… Se întâmplă rar, de aia e așa satisfăcătoare. Dar e așa, civilizat și simpatic. Gestul, zic.

***

Am rămas absolut stupefiat când am descoperit că ștampălele mele (paharele alea mici pentru tărie, shot-uri, numite de unii greșit și țoiuri – nu, nu sunt, țoiurile sunt altceva) n-au 20 de ml, cum credeam eu, practic, de-o viață. Cred că au 40 de ml. Asta îmi schimbă complet percepția asupra ideii de a bea un ștampăl.

***

La lista aia de posturi pe care aș vrea să le scriu, de care vă ziceam ieri, s-a adăugat azi încă unul. Va fi despre oamenii care se mint pe ei înșiși cu atât de multă convingere, încât ajung să se creadă. Foarte fain soi de popor.

***

și așa mai departe…

Sunt un răzgândit

Am vrut azi să scriu un mare post, așa, profund, despre orgoliile inutile care ne animă. Și care ne împing să facem tot felul de tâmpenii, de lucruri greșite, să stricăm tot felul de relații faine cu oameni faini. Chestii stupide de genul “eu n-o sun, să mă sune ea” sau “eu nu-l caut, să mă caute el”… mă rog, sigur știți genul.

Poate o să-l scriu zilele următoare.

Apoi am vrut să scriu un alt post, despre naivitate. Despre oameni care se lasă prostiți din două vorbe spuse de un șmecheraș, pentru că ei sunt buni și văd lumea prin prisma bunătății lor. Apoi suferă că nu li se întâmplă ceea ce credeau (sau au fost convinși să creadă) că li se întâmplă

Poate am să-l scriu și pe ăsta, la un moment dat.

Am mai vrut să scriu despre cum internetul prostește. Pe mine, cel puțin. Am fost un adevărat nazi al gramaticii, dar de când cu imbecili de pe interneți care dau lecții de gramatică în timp ce scriu vre-o și vre-un, am ajuns să nu mai fiu siguri de lucruri banale. Ba chiar să mă cert uneori cu Daniela, eu susținând câte o prostie și ea încercând delicat să-mi explice că-s prost.

Pe ăsta sigur o să-l scriu în curând.

După atâtea răzgândiri, am zis că mai bine să vă recomand un serial. Am auzit de el de la Cristina, chiar azi, și am văzut 2 episoade deja. E un serial foarte lejer, așa, de văzut după o zi grea muncă. N-are pretenții mari, e ușurel și amuzant, fără să fie vreo mare comedie. Un serial cu bucătari și sex, făcut după o carte a lui Anthony Bourdain. Se numește Kitchen Confidential. Foarte drăguț și relaxant. Din păcate, a fost oprit după un singur sezon. Și probabil că n-o să se mai reia.

2011

Și s-a dus și perioada sărbătorilor. S-a dus Crăciunul, apoi a venit Revelionul (l-am făcut în Trenul Becks, drăguț, de altfel), a trecut și el, încet încet trece și eclipsa de azi și ne putem vedea liniștiți de-ale noastre.

Mie pauza asta mi-a prins bine, că mi-a dat răgaz să mă gândesc bine și să-mi schimb un pic dorințele și priorităție. Cumva a fi – niciodată n-a fost să nu fie cumva. 🙂

Mâine revine și ebucătăria din pauză, cu rețete noi și faine, sper. Cu puțin noroc, în vreo lună apare și cartea de bucate de care vă povesteam acum o vreme.

Și de ieri am o jucărie preferată nouă: Ask Arhi. Bine-o fi când începi anul râzând cât am râs noi acolo ieri 🙂

Să aveți un an bun și frumos.

Vrăjitor sau Jedi ?

Nu știu alții cum sunt etc, da’ eu de-o vreme revăd filme. Am revăzut integrala Al Pacino, de exemplu. Am revăzut Matrix-urile. Am revăzut chiar și o bună parte din filmele lui Will Smith.

Azi am terminat de revăzut primele 6 Harry Potter. Harry Potter rămâne, de departe, seria mea preferată, urmată îndeaproape de Star Wars – la care am început să mă uit.

Și mă gândeam, zic. Mă gândeam, oare ce mi-ar plăcea mai mult să fiu ? Vrăjitor sau Jedi ? În mod clar, fiecare variantă are avantajele ei. Magia e așa, magică și frumoasă, pe când cavalerii Jedi, vorba lui Radu, văd mai multe planete.

Deci să facem sondaj la comentarii, părerea mea. So… voi ce-ați prefera să fiți ? Vrăjitor sau Jedi ? Cu argumente, vă rog.

Să evoluăm limba română

Eu am învățat la școală (eram în trecere pe la o școală, adică, așteptam o gagică) cum că limba (română) e un organism viu, în permanentă mișcare. Tot timpul se nasc cuvinte noi, tot timpul dispar cuvinte, altele se modifică chiar în timp ce citim acest text. În concluzie, limba e o chestie dinamică și regulile ei se modifică de la o zi la alta.

Ca să nu trec prin viața asta ca gâsca prin apă, am zis să aduc și eu, la nivelul modest, o contribuție mică la dezvoltarea limbii române.

Așa că în această dimineață am inventat cuvântul ÎNMĂHMURIT.

Cuvântul – sper eu – e destul de sugestiv. Totuși, ca să nu fie confuzii, o să încerc să-l explic cât mai științific.

Înmăhmurit se referă la acele momente în care, după o noapte grea de chef intens, te trezești dimineața din somn. Dai să te ridici din pat, dar rămâi pe marginea lui, relativ confuz, relativ amețit. Îți dai seama că viața e grea, că picioarele tale nu mai au puterea de odinioară, că nu mai ai vârsta potrivită pentru astfel de stări. Capul tău e un element complet instabil și în derivă și îți juri (în șoaptă, că nu suporți zgomotele și nici nu prea ai voce) că n-o să mai consumi băuturi alcoolice. Niciodată.

Toate aceste stări, cumulate, se pot descrie prin “m-am trezit și am rămas înmăhmurit pe marginea patului”. Nu-i mai simplu ?

PS: Mama, să știi că eu nu cunosc stările de mai sus, am auzit de ele doar de la diverse cunoștințe. 🙂

PPS: TVdece, acum pot să fac parte din Verbola ?

Curajul de a spune ceea ce simți

… e foarte rar întâlnit. Și e păcat.

Majoritatea nici măcar nu ne dăm seama cât suntem de frustrați pentru că nu avem curajul de a spune ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de mult ne e afectată viața de zi cu zi de faptul că n-avem curaj să spunem ce simțim. Și nu ne dăm seama cât de tare ne afectează relațiile cu cei din jurul nostru, faptul că n-avem curaj să spunem ceea ce simțim, atunci când simțim.

Ca să fie clar despre ce vorbesc, vă dau doar două exemple, ipotetice, duse la extreme.

Exemplul 1. Ești foarte îndrăgostit de el/ea. Îl/o visezi atât de intens, încât te trezești instant din somn – și nu ești sigur(ă) că visul ăla n-a fost realitate. Te doare sufletul când vezi c-a fost doar un vis. Ești atât de îndrăgostit(ă), încât îi pui poza ca wallpaper pe ecranul tău. Dar n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacție. Te temi că o să te alunge din viața lui/ei. Te temi că imaginea ta în ochii lui/ei o să aibă de suferit. Te temi de orice. N-ai curaj să îl/o suni la 3 dimineața și să-i spui ce simți. Èšii în tine, și te macină, și te schimbă – devii alt om. Un om măcinat de o trăire.

Exemplul 2. Ai un prieten. Sau o prietenă (chiar nu contează genul, o să scriu la modul general, că mi-i lene să tot pun îl/o). Deci ai un prieten. Care face ceva ce te scoate din sărite. De exemplu, iese la disco cu un om care te-a călcat în picioare. Totuși, n-ai curaj să-i spui. Te temi de reacția lui, te temi că o să râdă de cât ești de pueril, nu contează, de fapt, de ce – important e că te temi de ceva. Și nu-i spui. Și ții frustrarea aia în tine. Și te macină, și te schimbă.

Și cel mai trist e când ai mai multe astfel de frustrări. Când ții în tine tot felul de uri și de iubiri pe care n-ai curaj să le spui nimănui. Devii acru și nervos, îți sare țandăra din orice și nimeni nu înțelege ce-i cu tine. Cum să înțeleagă, dacă tu n-ai curaj să spui nimic ?

Voi vă dați seama câte relații nu s-au întâmplat niciodată pentru că un el sau o ea n-au avut curaj să facă primul pas ? Pe de altă parte, vă dați seama câte prietenii/familii, aparent perfect legate, sunt măcinate din cauza faptului că unul dintre “participanți” n-are curaj să-i spună celuilalt ce-l apasă ?

E o atitudine greșită, mă copii. Toți, me included, care nu spun ce simt atunci când simt, greșesc fundamental. Fie ratează momente unice, fie se complac în prietenii și relații care le fac rău, DOAR pentru că nu au curaj să spună ce au de spus.

Da, e dificil să-ți asumi niște riscuri. E greu să-i spui că ești îndrăgostit(ă), când te temi că nu va mai dori să vorbească cu tine, și descoperi în felul ăsta că nu te vrea. E greu să-i spui unui prieten “m-a durut c-ai făcut asta”, când te temi că poate nu dă doi bani pe ce te doare pe tine și descoperi în felul ăsta că nu ți-e așa prieten. E greu să faci lucruri care te dau cu capul de adevăr, chiar și atunci când nu vrei să știi adevărul.

Dar, pe de altă parte, e păcat să devii un om acru și măcinat pentru că n-ai curajul de a înfrunta adevărul, oricât ar fi el de dureros.

În plus, să ții lucruri în tine provoacă ulcer. Pe bune. Poate se nimerește vreun medic pe-aici care să confirme asta.