Uneori…

… când nu sunt chiar în apele mele…
… când simt că mi s-au înecat toate corăbiile…
… când nimic și nimeni nu mă bucură și nu mă motivează și nu mă entuziasmează….
… când singurul gând valid din capul meu e că am făcut atât de multe greșeli și, Doamne, cât m-aș fi bucurat să nu le fac…
… când îmi vine să-mi șterg blogul, pagina de facebook, să-mi arunc telefonul, să plec departe în lume și să nu mai intru niciodată pe internet…
… când am senzația că mi-aș dori să nu mă mai știe nimeni și să nu mai știu pe nimeni, s-o iau de la zero cu toată viața mea…
… când simt că nimic n-are sens și nimic n-are gust și nimic n-are culoare…
… când nu-mi mai trebuie nimic și nimeni, niciodată….

… mă așez frumos pe un scaun și mă uit câte-o zi întreagă la Friends, începând cu episodul 1 din sezonul 1. Uneori și noaptea următoare, chiar.

Și toate trec ca prin minune. E panaceul meu (da, universal 🙂 ) pentru orice stare psihică nașpa.

O dilemă legată de interzicerea fumatului

Se discută despre faptul că în 2011 va fi interzis fumatul în locurile publice. S-a depus ceva proiect de lege care interzice fumatul în orice spațiu închis, urmează să se discute etc.

E o chestie pe care eu n-o pricep neam. Nu doar în propunerea asta românească – așa, în interzicerea fumatului oriunde în lumea asta.

Ce anume e greșit în a permite existența unor locuri speciale pentru fumători ?

Nu mă refer la varianta de lege care e în vigoare acum, pentru că jumătate din ea mi se pare imbecilă. Mai exact, jumătatea care spune așa: într-un local cu o suprafață mai mare de x metri, e obligatoriu să existe spațiu de fumători și spațiu de nefumători. Ele există, e drept, dar în cele mai multe cazuri sunt separate de vreo linie imaginară și eventual un anunț – uite, clientule, aici e spațiul de nefumători. Dar nu sunt delimitate în vreun mod real, nimic nu împiedică fumul să ajungă în plămânii nefumătorilor.

În schimb, nu pot înțelege și pace ce nu e ok cu cealaltă jumătate de lege. Cea care spune că dacă localul are o suprafață mai mică de x metri, el trebuie declarat ca local în care se permite fumatul sau local în care nu se permite. Ce-i rău în asta ? Ce-i greșit în a permite existența locurilor pentru fumători ?

De ce n-am dreptul să-mi fac rău singur, dacă asta vreau ?

Teoretic eu, ca proprietar de cârciumă, am dreptul să-mi selectez clientela, da ? Bun, atunci de ce să nu am dreptul să selectez, de exemplu, fumătorii ? Dacă tu, nefumătorule, nu vrei – și pe bună dreptate! – să inhalezi fumul altora, de ce nu mergi frumos în localuri în care nu se fumează ? Și dacă tu, fumătorule, vrei musai să-ți scurtezi viața cu mizeriile pe care le inhalezi și cu care îți distrugi plămânii, de ce să nu mergi frumos în locuri în care se strâng și alți sinucigași ca tine ? Bine, sunt de-acord ca localurile de fumători să aibă niște reglementări speciale. De exemplu, să nu permită accesul minorilor, nici măcar însoțiți. Sau accesul femeilor însărcinate. Sau alte restricții de acest gen.

Adică… nu asta ar fi varianta corectă? care nu discrimineză pe nimeni ? În care fumătorii și nefumătorii sunt în egală măsură tratați ca oameni ?

PS: vă rog mult, nu-mi serviți varianta ipocrită cu “grija pentru sănătatea cetățeanului”. Dacă grija asta ar fi reală, s-ar interzice total, absolut, mizeriile alea denumite etnobotanice. Sau alcoolul, vorba lui Sorin, care face infinit mai mult rău decât tutunul.

Lucruri care mă enervează

În ultimele câteva zile nu-s foarte tare în formă. Pe de-o parte sunt cam răcit (ceea ce mă enervează rău), pe de alta tot aștept să mi se lege niște lucruri și ele tot întârzie să se lege (și asta mă enervează rău), în fine, prostii. Dar care prostii îmi dau așa… o stare de agresivitate și mă fac coleric și ne-vesel (că altfel, în general mă știți un simpatic). Sau poate starea asta o fi de la furtunile solare care or să distrugă planeta într-o zi. Dacă n-o distruge C0lider-ul de la Geneva.

În fine, bat câmpii. Deci azi mă gândeam așa că uite, am perioade în care mă enervează niște lucruri și perioade în care nu prea mă enervează nimic. Dar peste toate, există lucruri care mă enervează oricând. Și-apoi am dezvoltat o teorie – cred că există oameni care se apropie prin lucrurile care îi enervează mai tare decât prin lucrurile care le plac.

Deci pe mine mă enervează întotdeauna, indiferent de cât de bine sau prost dispus aș fi, următoarele lucruri (evident că nu-s toate, că mi-s coleric și îmi sare țandăra din orice, da’ astea primează)

  • să spăl vase. Nimic nu mă deprimă și nu mă irită mai tare decât să spăl vase. Și prin natura pasiunilor mele, spăl vase de 2-3 ori pe zi.
  • să spăl pe jos. Avai, cât urăsc să dau cu mopul! Și să frec și să am grijă să nu rămână urme de la mop pe gresie….
  • să aștept cu maxim interes un mail și el să nu vină. Și io să stau să fierb în fața monitorului, și el tot să nu vină. Situație generatoare de crize.
  • să ratez vreo mâncare, mai ales una la care m-am chinuit ceva. Atunci am momentele în care îmi jur că nu mai gătesc niciodată, că nu-s în stare de nimic și că nu mai pun mâna pe străchini veci pururi. De obicei, după faze din astea, a doua zi fac câte-o pizza și-mi trece.
  • să mă bazez pe chestii care nu se întâmplă când și cum știu eu c-ar trebui să se întâmple
  • să am planuri cu un om/niște oameni într-o seară și să aflu în ultimul moment că se anulează
  • faptul că lumea ajunge pe acest blog căutând “matrimoniale creștine” și nu ajunge căutând lucruri interesante.
  • să găsesc la magazinul de la parter toate ingredientele pentru o mâncare, mai puțin vreunul mărunt dar esențial, pentru care să fie nevoie să mă duc până la billa
  • să-mi cedeze telefonul din senin, fără să-i fac eu nimic, cum mi-a cedat în ultimele zile de nu mai pot da un telefon.
  • să-mi fie super somn la 6-7 seara, dar să nu-mi fie deloc somn la 2-3 noaptea.
  • să descopăr că-mi rămân hainele îmbibate de detergent după ce le scot din mașină (chiar, știe cineva cum se remediează asta ?)
  • scaunul pe care stau de vreo 3 săptămâni la biroul de-acasă, care e cel mai prost scaun din lume. și din istorie. și din univers. și din toate universurile paralele.
  • mă enervează vecinul. Unul dintre ei, că am mai mulți. Care stă rupt de beat seara în ușa blocului și are chef de povești, c-o fi nevorbit sau ceva.
  • sloganuri publicitare folosite stupid la unele radiouri locale (o să scriu un post separat despre asta, cândva)

Și multe, multe altele. Că nici măcar nu mi le amintesc pe toate (dacă mai știți și alte lucruri care mă scot din sărite, să-mi ziceți). Ia, poate ne găsim niște enervări comune cu ocazia asta 🙂

O zi din viața unui milionar

Pe la 7 dimineața, milionarul s-a trezit în patul lui de milionar. Și-a pupat tandru, pe gât, iubita lui de milionar (amor!), după care s-a dus în baia lui de milionar unde și-a făcut nevoile de milionar, după care s-a spălat pe dinți cu periuța lui de milionar.

S-a întors în cameră, unde s-a îmbrăcat cu hainele lui de milionar, și-a legat cravata lui de milionar și s-a încălțat cu pantofii lui de milionar. A ieșit din casa lui de milionar, măcinat de gânduri de milionar. S-a suit în super mașina lui de milionar și a plecat spre biroul lui, de la super firma lui de milionar.

A ajuns la birou. Secretara lui de milionar i-a făcut o cafea de milionar pe care i-a pus-o pe birou. A băut-o ca un milionar. Îl măcinau gânduri de milionar. Gândurile de milionar nu sunt deloc, dar deloc la fel cu gândurile de bugetar, sau de corporatist, sau de blogger – numa’ zic. Pe la 10, a mers la o conferință de social media – a participat la ea, evident, ca un milionar.

La pauza de cafea a conferinței, a intrat în sala de networking. Îl măcinau gânduri grele, de milionar, așa că a străbătut cu pași înceți și apăsați sala, fără să bage pe nimeni în seamă. Ca un milionar.

Când s-a terminat conferința, s-a întors în biroul lui de milionar. A avut multe întâlniri de afaceri, ca orice milionar. A semnat contracte cu pixul lui de milionar. La un moment dat, s-a uitat la ceasul lui de milionar și a văzut că s-a făcut vreo 6 după-amiaza. Așa că a plecat la sală, unde a tras de fiare, ca un milionar.

După ce-a terminat cu sala, a ieșit în oraș cu niște prieteni, ca un milionar. A mâncat ca un milionar și a băut niște vinuri de Chile și niște coniace (evident, franțuzești, din regiunea Cognac, altfel se numeau simplu brandy-uri) ca un milionar.

Era deja seară. Milionarul nostru se retrage la casa lui de milionar, alături de iubita lui de milionar, cu care face dragoste (sau sex, depinde de la milionar la milionar). Apoi face duș ca un milionar, se îmbracă în pijamaua lui de milionar și se bagă în patul lui de milionar, alături de iubita lui de milionar. Gândurile lui de milionar nu-l lasă să adoarmă.

Între ele, unul mai cu seamă face ravagii în creierul lui de milionar.

Doamne, ce viață de milionar plină de rutină am.

Limita unei prietenii adevărate

Subiectul despre care vreau să scriu e delicat. Așa că o să încerc să mă feresc să dau verdicte (în special pentru că aș fi foarte subiectiv). Eu doar vă povestesc o fază, voi trageți concluziile.

Am văzut azi un documentar care m-a impresionat destul de tare. Se numește “Once brothers“. E povestea prieteniei foarte strânse dintre Vlade Divac și Dražen Petrović, doi dintre cei mai mari jucători de baschet pe care i-a dat continentul european.

O să vă povestesc un pic istoria, înainte să vă cer părerea. Vlade Divac (sârb) și Dražen Petrović (croat) au fost componenți ai uneia dintre cele mai valoroase echipe europene de baschet – Iugoslavia. Echipă care a câștigat medalia de argint la Olimpiada din Coreea, in 1988, apoi a devenit campioană europeană (în 1989 și 1991) și campioană mondială în 1990, în Argentina (când au bătut și Statele Unite, și Rusia). Echipa Iugoslaviei, în anii ’90, domina baschetul mondial.

Echipa asta avea la bază 5 oameni: 2 sârbi (Vlade Divac și Žarko Paspalj) și trei croați (Dražen Petrović, Toni Kukoč și Dino RaÄ‘a). Erau ca o familie, dar prietenia foarte strânsă dintre Divac și Petrović a rămas aproape legendară.

Ca să vă faceți o idee despre cât erau de buni: Vlade Divac a fost primul jucător non-amercian la LA Lakers. El și Petrović au fost printre primii jucători europeni din NBA.

Ca să vă faceți o idee despe cât erau de prieteni: ajunși în NBA, Petrović era ținut pe bancă la Portland Trail Blazers (deși în Europa făcea 50-60 de puncte pe meci) motiv pentru care era foarte deprimat. Ei bine, Divac stătea cu el la telefon nopți întregi ca să-l încurajeze și … mno, să fie aproape de el, cum fac prietenii. Așa de buni prieteni erau.

Apoi, într-o oarecare zi, a început războiul între Serbia și Croația. Și Petrović, la fel ca și ceilalți 2 croați, au rupt relațiile cu Divac. De tot. Toni Kukoč povestește în film că n-a mai vorbit cu Divac pentru că familia lui din Croația i-a zis că dacă rămâne prieten cu sârbul, ei nu-l mai vor. Și că dacă ar fi stat la povești, inevitabil ar fi ajuns la discuții despre familiile lor aflate în pericol (că doar era război) și a vrut să evite asta.

Și de-aici începe să-mi scape sensul lucrurilor. Ești prieten foarte bun cu un om. Dormiți în aceeași cameră în cantonamente. Vorbiți zilnic la telefon, ore întregi, că sunteți departe de casă și de familii și vă simțiti singuri. Apoi, niște politicieni decid că vor război. Nu l-ai pornit tu, croat, nu l-a pornit nici prietenul tău sârb. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru că e sârb ? Nici el, nici familia lui nu și-au făcut vreun rău nici ție, nici familiei tale. Și totuși, rupi relațiile cu el DOAR pentru asta ? Că e sârb, tu ești croat și niște băieți au decis că vor război între țările voastre ?

Adică.. ipotetic vorbind, dacă începe războiul între Banat și Muntenia, eu ar trebui să nu mai fiu prieten cu Arhi DOAR pentru că el e acolo și eu aici ? Păi eu sunt prieten cu regățeanul din el sau cu el, ca om ?

Cum să rupi o prietenie adevărată, un lucru atât de rar, pe considerentul că celălalt s-a născut într-un loc pe care tu-l crezi greșit ?

Confesiunile unui taximetrist

– Foarte frig afară, zic când mă sui în taxi.

Îi spun unde să mergem, pornește, eu îmi scot telefonul să mă dau pe net.

– Da, zice. Nu știu ce s-a întâmplat cu iernile astea. Acum sunt lungi și murdare.

Mi-e clar că omul e puțin nevorbit.

– Acuma, zic, ca să fim sinceri, acum 20 de ani iernile erau mult mai grele și se terminau prin martie. Nu mi se pare așa dramatic că-i frig în februarie.

– Da, domnu’. Da’ erau frumoase. Nu murdare ca acum. Zăpada era zăpadă, nu noroi.

Are și el dreptatea lui. Mă uit pe fereastră și sunt de-acord – nici zăpada nu mai e ce-a fost. O vreme mergem în tăcere, eu îmi butonez telefonul, el se gândește intens, îl simt măcinat. Să tot aibă un 45 – 50 de ani. Nu, n-a fost vreodată un bărbat frumos. Da’ cred c-a fost un om hotărât, în viața lui. Probabil creștin devotat. Un taximetrist creștin.

– Și nu vedeți ? Și vara… e prea cald vara. Parcă te omoară. Când eram mai tânăr nu era așa cald. Acum toate s-au schimbat.

– Mda, e cald, da’ totuși…

– Și nevastă-mea asta, mă întrerupe.

Simt că are nevoie să se descarce, îl las în pace.

– Și nevastă-mea asta… parcă-i proastă, domnule. De ani de zile mă rog de ea să punem un aer condiționat. Ea nu și nu, că-i alergică. Păi și eu ce să-i fac ? Ziceți și dvs., ce vină am eu că-i alergică ?

– Păi, încerc să-i răspund, dacă doamna e alergică, nu știu ce să vă zic… poate ar fi bine să țineți cont de asta.

Iar tăcere. Suntem pe la jumătatea drumului. Are dreptate, iernile nu mai sunt frumoase.

– Da’ știți ce-i fac ? zice iar. O trimit la vară în vacanță cu fiu-meu. Și cât îi plecată montez aerul condiționat. Ce-o să facă, domnule ? întreabă revoltat, întorcându-se către mine. Ce POATE să mai facă ?

Cumva, cred că așteaptă un impuls de la mine. Un “da, dom’le, ce să mai facă ?”. Nu pot să-i zic asta. Dar nici nu vreau să-l supăr, pare așa de amărât, cu aerul lui condiționat…

– Mă tem c-o să mâncați numai sandvișuri o vreme, dacă faceți asta.

– Pe dracu, zice. Noi taximetriștii, știm unde să mâncăm cu unșpe lei, masă completă. Nu stau eu în mâncarea ei….

Iar se lasă tăcerea. Nu mai avem mult, mă gândesc că s-a eliberat și mă lasă în pace.

– Și noi, taximetriștii… noi știm și unde să mergem la femei, domnule, dacă e până acolo.

– Păi … cred, zic. Că doar…

– Dar eu nu mai fac prostii. Făceam când eram mai tânăr și taximetria mergea mai bine. Acum nu mai fac. Păi de unde, domnule ? Că toate vrea bani sau cadouri. Acum nu mai fac, dar când mergea taximetria … am și acum colegi care mai merg cu vagaboante, da’ nu pricep cum… păi și când mai muncesc ca să facă bani ? Eu nu înțeleg. Eu nu mai fac prostii de astea. Mai făceam, când eram tânăr, dar acum gata…

Mă pufnește râsul.

– Da, domnule, zice. Da’ adevărul e că femeile acum sunt mult mai deștepte.

– Păi… cred că mereu au fost deștepte, zic eu, un feminist convins, de altfel.

– Ba nu, răspunde aspru, ca și cum l-aș fi contrazis în vreun fel. Uite, nevastă-mea. E deșteaptă. Mă rog, așa, pe partea ei… da’ e deșteaptă, domnule.

Mbine, îmi zic, mai devreme ziceai că-i proastă, acum că-i deșteaptă pe partea ei.

– Da, zice, nevastă-mea e foarte deșteaptă. Adică uneori are așa… o gândire sănătoasă.

Mi-i clar că în capul lui se petrece ceva film din care io nu prind decât frânturi. Am ajuns acasă, îi plătesc, mă dau jos. Înainte să închid ușa, îmi zice răspicat

– La vară precis îmi pun aer condiționat, nu mă iau eu după proasta aia. Păi ce, să mor de cald ? Că astă vară mi-a fost și rău…

Cred c-a și continuat, dar plecasem deja. În fond, am și eu propriile mele filme.

Cum ești văzut prin ochii altuia ?

Evident, altfel decât te vezi tu, prin ochii tăi. 🙂

Amu… în viață te mai cerți cu oameni. Mai greșești tu, mai greșesc ei… uneori îți dai seama că ai greșit, alteori rămâi veșnic convins că ai avut dreptate. Uneori ei își dau seama după un timp că au greșit. De cele mai multe ori, nu-și dă nimeni seama de nimic.

După despărțirea de un om care ți-a fost prieten (nu mă refer la despărțiri sentimentale, deși se încadrează și unele din alea), fiecare va rămâne cu adevărul lui. Nu e vorba de răutate, sau de minciună – omul va crede, pur și simplu, ce-i e mai convenabil, psihic vorbind, să creadă. Pentru că e mult mai ușor și mai sănătos să crezi că nu e vina ta. Sau, mai bine zis, să alegi acea parte a adevărului care nu atacă imaginea ta despre tine. 90% dintre oameni n-o fac intenționat, sau pentru că sunt lași – o fac, pur și simplu, din instinct de autoapărare.

Problema apare, însă, atunci când omul cu care ai rupt relațiile începe să vorbească despre tine altor oameni. În cele mai multe cazuri, chiar dacă el a făcut greșeala / faza urâtă / etc care a dus la ruptură, va vorbi urât despre tine. Nu pentru că e mincinos, nu din rea voință – ci pentru că pur și simplu CHIAR CREDE că ăla e adevărul. Păstrând doar acele bucăți de realitate care îl ajută să-și păstreze părerea bună despre sine, va pune în cârca ta toate părțile rele și urâte ale rupturii relației de prietenie pe care ați avut-o.

Și-așa ajungi ca niște străini să te vadă prin ochii altuia. Să te vadă diform, rău și urât – chiar dacă nu ești așa în realitate. Pentru că puțini, foarte puțini îs dispuși să treacă de imaginea ta din ochii altuia și să încerce să te cunoască – pe tine, așa cum ești. Și-așa ajungi să ai hateri, oameni care te urăsc cu pasiune, sau care măcar te disprețuiesc, deși nu te-au întâlnit niciodată. Ceea ce pe mine mă depășește un pic -cum să-ți formezi o părere categorică despre un om pe care nu l-ai cunoscut și cu care n-ai comunicat niciodată ?

În fine, e noapte și e târziu și eu bat câmpii. Mă scuzați, de mâine sunt din nou simpatic, promit.

PAP – poftă acută de pizza

Da, e o boală. Apare când nici nu te-aștepți. Nu se cunoaște vreun remediu. Sau cel puțin nu cunosc eu.

Eu unul n-am fost, de-a lungul vieții mele, un mare fan de pizza. Sigur, o pizza la vremea ei, recunosc, face cât 10 alte mâncăruri. Dar vremea ei vine rar, ca să zic așa.

De câteva zile, însă, lucrurile s-au schimbat. În mine s-a declanșat pofta acută de pizza. Nu mi-o explic – poate mi-o puteți explica voi.

Pe scurt, aseară, fiind o frumoasă seară de sâmbătă seară, Ovi și Corina au venit la mine să facem pizza. Asta pentru că vineri, când le-am zis, ca de obicei, hai să gătim ceva mâine seară” am completat ne-premeditat cu de exemplu o pizza. Au mai venit ei și altă dată, când am făcut Pizza Corina, spre exemplu. Deci nu era ceva ieșit din comun. Am făcut 2 pizza, complet diferite. Din ele, au rămas 2 felii, că nu suntem cei mai mari mâncăi din lume, noi facem pizza mai mult de poftă.

Pe aceste 2 felii de pizza le-am mâncat eu azi dimineață, când m-am trezit, decent, pe la 10. Ei, și-aici intervine simptomul clinic. În secunda în care le-am terminat, mi s-a făcut ATÂT de poftă de pizza, încât imediat am făcut o pizza nouă. Ceva banal, cu mozzarella, felii de salam, felii de cârnat afumat și niște bacon. Totul presărat cu fulgi de ardei iute. Ceva de genul ăsta:

Pizza

Evident, n-am putut s-o mănânc pe toată, deși – cu toată modestia – mie pizza făcută de mine îmi place mai mult decât orice altă pizza am mâncat până acum prin oraș, în Cluj sau în Timișoara. Așa că au rămas niște felii. În seara asta, la cel de-al 36-lea blogmeet timișorean, mie-mi stătea gândul numai la pizza mea (de aia am și plecat printre primii). Ajuns acasă, am ras instant feliile rămase – și deja mă gândesc la ce toppinguri să folosesc pe pizza de mâine.

Deci clar, sunt afectat grav de această maladie periculoasă, pofta acută de pizza. Cum scap ? repede? de preferat acum, pe loc, ca mâine să gătesc și io ceva o mâncare serioasă ?

Mi-e bine

Azi mi-e bine. Pentru prima oară, după multă vreme, am sentimentul de bine total. Sunt zen, vorba lui Arhi. Foarte zen.

În plan personal, ultimii mei ani n-au fost foarte buni. Mi s-au întâmplat lucruri bune și lucruri rele, evident, ca tuturor – dar per total am rămas cu un gust amar după trecerea lor. Poate că lucrurile rele au fost mai multe. Sau poate că n-am fost eu ok cu mine însumi și din cauza asta n-am știut să apreciez lucrurile și oamenii așa cum ar fi trebuit. Naiba știe.

Dar azi… azi am un sentiment extraordinar de intens și puternic c-o să fie bine. Simt că eu, în sinea mea, am tras o linie între anii trecuți și anul ăsta, care doar a început, că mi-am încheiat toate socotelile neîncheiate din capul meu și c-o să fie foarte bine. Simt, ad literam, că azi e prima zi din restul vieții mele.

Și nici măcar pentru că s-ar fi întâmplat ceva extraordinar. Nu, mi se întâmplă lucruri FOARTE simple, care mă fac fericit. Așa cum ar trebui să fie mereu, de fapt.

Dacă măcar jumătate din 2011 o să fie atât de bun precum a început, dacă măcar pe jumătate se păstrează proporția de lucruri bune care mi s-au întâmplat în acest început de an și de oameni frumoși din viața mea, de aproape sau de departe, s-ar putea ca 2011 să fie cel mai bun an de-o vreme încoace. În 2009 viața mea a luat o turnură mai puțin plăcută pentru mine, dar am cumva sentimentul că gata, asta a fost. Că m-am eliberat de frustrările, nervii și complexele adunate în 2 ani. Că vor reîncepe lucrurile foarte bune și frumoase. Că va fi bine 🙂

Ca să fac o parafrază, vă spun: Bună ziua. Mă numesc Andrei Crivăț și azi, cel puțin, îmi iubesc viața.