Nu sunt întrebări retorice, dimpotrivă – doar că în ultimele câteva zile m-am ciocnit cu trei tipuri de manifestare pe care pur și simplu nu le pot pricepe. Neam.

1. Intri într-o toaletă publică. Într-o benzinărie, într-o gară, într-un birt – cert e că nu-i a ta, de-acasă și o folosesc mulți oameni. Pe perete scrie MARE, CU ROȘU să nu arunci nimic în WC. Nimic. Nici măcar hârtie (pentru care ai un coș special la vreo 5 cm distanță). Și totuși tu arunci. Ce te face să ignori anunțul ăla ? Ce te face să nu-ți pese ?

2. Intri într-un birt. Pe-o masă, e un mare semn cu “rezervat”. Ce te-ar putea face să crezi că, dacă scrie rezervat pe masă, scaunele sunt libere și le poți lua ? Nu-i limpede că dacă masa e rezervată sunt și scaunele la fel de rezervate ?

3. Asta-i cea mai tare, de câte ori mi se întâmplă, după ce mă stric de râs, mă iau și mă întreb ce-i în mintea omului cu pricina.

Cum să mă faci albie de porci în fața unor oameni despre care știi bine că mi-s prieteni foarte buni și apoi să speri că eu n-am să aflu ? Cum poți, după faza asta, să mai vorbești cu mine de parcă ne iubim ca-n prima zi ?

Din punctul meu de vedere, cam niciodată în viață nu-i târziu să înveți lucruri.

Ca o paranteză, există și cunosc o mulțime de oameni care nu-s capabili să spună “nu știu”. Pur și simplu au impresia că par proști dacă spun “la asta nu mă pricep” – adică cum, băi nene, să nu mă pricep EU ? Și-așa se întâmplă să ai în jurul tău oameni care știu totul și despre motoare, dar și despre PR, și despre nutriție, dar și despre internet and so on. Cel mai amuzant e atunci când arunci oarece prostie așa, la plesneală, și atoateștiutorul, care habar n-are despre ce vorbiți, spune cu siguranță “da, știu că așa e, sigur că știu”.

În fine, am divagat o țâră. Voiam să spun, de fapt, că eu m-am învățat de multă vreme să am curajul să zic că nu știu, atunci când nu știu. M-am prins că nu-mi cade blazonul dacă nu știu totul, așa cum m-am prins că știind totul poți să cazi în penibil destul de des.

Din motivul ăsta, nu mă contrazic niciodată cu nimeni dacă nu sunt absolut sigur de ceea ce spun. Un obicei destul de rar, o spun cu toată modestia.

Da’ ce faci atunci când esti absolut sigur de ceea ce știi, și totuși ceea ce știi e o prostie ? Și, după ce te contrazici o jumătate de oră cu cineva, aducând argumente și tot, acel cineva îți arată că ești prost ?

Înghiți, aia faci. Lași capul jos și, dacă ai un pic de coloană, îi și mulțumești omului că te-a luminat un pic.

Da, așa am pățit sâmbătă seara, povestind cu un amic despre uriașa greșeală făcută de Chevrolet când a introdus în America Latină modelul Nova. Nova având același sound ca și no va (nu merge), latinoamericanii l-au respins, totul însemnând pierderi imense pentru Chevrolet.

Un caz care mi-a fost predat în facultate, așa cum se predă încă în multe facultăți din lumea asta, cu studii de caz și tot.

Și pe care l-am argumentat cum am știut mai bine.

Și omul, după ce m-a ascultat liniștit, a făcut un research amplu de 3 minute și mi-a dovedit că toată povestea asta a fost o invenție și a rămas un mit urban. Da, nu s-a întâmplat niciodată în realitate.

Iar eu am fost atât de spălat pe creier încât nu m-am gândit niciodată să și verific – că știam eu din facultate, știam precis, mă-nțelegi ?

Și uite-așa am învățat să fiu MULT mai atent când încep să mă implic într-o discuție contradictorie. Ca să nu mai penibil, cum am fost sâmbătă. Și să verific ceea ce cred că știu, că e mai bine.

PS: Mulțumesc, Bogdan Cristea

Ascultă-ți, uneori, inima, nu rațiunea. Rațiunea e rece și deseori proastă. Inima știe mai bine. Nu mereu, dar din când în când, rațiunea e proastă și urâtă și plată ca Banatul de Nord, iar inima știe mai bine. Ascult-o!

Nu încerca să-ți maschezi temerile cu argumente stupide. Raționale, da, dar stupide, care-ți fac rău. Dacă te sperie o poveste, ai curajul să recunoști. Nu-ți masca teama cu stupidisme ieftine și superficiale.

Uneori, nu-i greșit să spui ce simți. Uneori e, dar uneori CHIAR NU E. Și s-ar putea să ai mult mai mult de pierdut dacă nu spui ce simți, cu adevărat, decât dacă spui. E bine să te gândești, în viață, că imaginea și orgoliul nu sunt chiar totul.

Regretele tardive nu ajută la nimic. Dacă ai lăsat un om să iasă din viața ta și ți-a luat o grămadă de timp să te prinzi că-ți pare rău că omul ăla nu mai e around, asta e. Trist, într-adevăr, dar e bine să înveți să guști din amarul greșelilor făcute. Nu-i f*te viața aiurea, doar pentru că tu n-ai știut de la început c-o să-ți pară rău că-l pierzi.

In linii mari, ideea e asta – dacă ești prost și lași rațiunea și orgoliul să ia decizii în locul sufletului tău, atunci învață să trăiești cu deciziile pe care le-ai luat. Da’ nu strica zenul celui pe care l-ai lăsat să plece, doar pentru că tu te prinzi greu că nu trebuia să faci asta

Mai bat câmpii uneori. Iertați-mă, am nevoie să-mi dau niște palme din când în când, ca să nu mai las prostiile mele să afecteze viața altora.

Am o Honda CRV. Noul meu prieten Jean, care a văzut mașina de vreo 2 ori, mi-a zis “CRV vine de la CRIVĂÈš, nu ?”. Am mașina de vreun an și nu m-am gândit vreo secundă la această analogie. O bună dovadă că îmbătrânesc.

Azi, pe la prânz, îmi venise un argument care demonstra perfect că sunt încă tânăr și în formă. L-am uitat. O altă bună dovadă că îmbătrânesc.

Vorba lui Răzvan, #așaîncepe

De exemplu, acest amic al meu. Discuția începe exact așa cum vedeți, n-am tăiat nimic, înainte de asta n-am mai vorbit de vreo 2 săptămâni.

amic: (concluzia e că niciodată nu eÅŸti prea tânăr ca să ai prietenii “care trebuie”).
Andrei: crezi ca poate ai gresit fereastra ?
amic: nu
amic: 🙂
Andrei: ok, atunci nu pricep
amic: scriam ÅŸi eu… aÅŸa… 🙂
Andrei: bine, atunci, ca sa raspund si eu …. asa… nu mor caii cand vor cainii, dar cainii latra, ursul trece. In concluzie, bufinitele nu sunt ce pare a fi

N-o să-mi fac vreun obicei să vă povestesc de vecinu’ Popescu de fiecare dată când îl văd, promit că nu.

Dar azi s-a întâmplat ceva remarcabil. Și trebuie să bârfesc cu voi să vă povestesc, trebuie!

Deci! Azi, pe seară, să tot fi fost vreo 7 ceasuri, mă duc – ca un om – să-mi iau ceva apă de jos, de la magazin. Evident, lucra doamna drăguță, că la aia nașpa nu merg. Evident, dacă era doamna drăguță, era și domnu’ Popescu. Care sugea încetișor și bâlbâit, cum îl știm, dintr-o sticlă de vodcă. Nu știu ce vodcă era, dar după cum arăta, V33 era un fel de Grey Goose pe lângă ea

Fac o paranteză confesiv – educativă. Am mai spus, după gusturile MELE, vodca e o băutură spurcată și nu pun gura mea fină pe așa ceva. Singurele excepții sunt Grey Goose și Stolichnaya, dar și alea tot la 2-3 ani, maxim câte o înghițitură. În rest, rămâne cum am stabilit – spurcată.

Bun, deci domnu’ Popescu bea spurcăciune din aia.

Mă copii, și unde nu-mi încremenește neuronu’ când o aud pe doamna aia drăguță spunând foarte rece și tăios:

– De la sticla aia vi se trage. Mai lăsați naibii sticla aia, o să aveți mintea mai limpede, o să gândiți fără poticneli și nici nu vă mai pierdeți banii!

Am înlemnit, vă zic. Adică sincer, la ORICE m-aș fi așteptat, doar la asta nu. Domnu’ Popescu a ieșit din magazin cu o viteză de care nu-l credeam capabil (e drept, și sticla era abia începută), doamna aia drăguță râdea, eu mi-am luat ce-am avut de luat și-am plecat.

Și de-atunci mă întreb: ce s-o fi întâmplat, oare ? E o ceartă temporară sau o despărțire definitivă ? Cu ce-o fi supărat-o, măgarul ?

A, să nu uit – când am ieșit din magazin, domnu’ Popescu era pe scări, își număra niște bani. Ceva o fi fost, mă gândesc…

Eu am un vecin special. Habar n-am cum îl cheamă în realitate, da’ pe de-o parte arată EXACT ca un domn Popescu iar pe de alta, e suficient de comun numele ca chiar să fie niște șanse să-l cheme așa.

Oricum, indiferent de variantă, noi o să-i zicem domnu’ Popescu.

Domnu’ ăsta Popescu poate fi întâlnit la scara blocului meu tot la două zile. De fapt, mai corect e spus tot la două seri, că ziua nu prea ne vedem. El sălășluiește în magazinul de la parter. După cum mai povesteam, la magazinul de la parter vând două doamne. Una e aia nașpa (care cică e patroana și care între timp s-a dovedit chiar și mai nașpa, așa că nu mai merg la magazin în zilele când lucrează ea, că mi-e silă) și cealaltă e doamna aia drăguță.

Ei bine, e clar că eu și domnu’ Popescu avem ceva în comun – nici lui nu-i place de doamna nașpa, că nu l-am văzut niciodată jos când e urâta aia de serviciu. Da’ cred că-i place tare de doamna drăguță, că-i nelipsit în zilele când vinde ea. Bine, pentru el o puștoaică, dat fiind că el are vreo 60 de ani, poate mai bine, iar ei nu-i dai mai mult de 45 – 47 de boboci de trandafir împletiți în cununa vieții.

Din octombrie, de când stau aici, eu nu l-am văzut vreodată treaz. Niciodată. Da’ nu zic că-i beat la modul că-i un pic trosnit, ci la modul că în general e (sau cel puțin pare) rupt în gură de beat. Distrus de beat. Când îmi răspunde la “bună seara”, se poate să-i ia și 20 de secunde până reușește să închege toate cele două cuvinte. De obicei, simt că mi-ar mai spune ceva, da’ până să apuce, eu cam dispar din zonă.

Are și-un cățel din ăla foarte mic. Mai iese seara cu el afară, dar stă pe loc și ține câinele în lesă. Nu e rea voință, pur și simplu cred că omul nu e în stare să ȘI meargă să plimbe, efectiv, șoare cățelul. Așa pare, cel puțin.

Dar cel mai adânc mister pentru mine iaște: oare ce povești are cu doamna aia drăguță ? Că stă cu orele în micuțul magazin. Și dacă abia vorbește, oare ce-i spune ? Sau poate cu ea capătă curaj și vorbește cursiv și coerent ? Și poetic ?