O discuție la spălătoria de mașini

Haideți, domnu’, măcar hârtiile astea puteați să le aruncați, îmi spune puștiul minor care-mi spală mașina și despre care cred că-i exploatat ilegal, numa’ zic.

Nu-i răspund, că i-aș răspunde urât. Adică nu de aia am dus mașina la spălat, că era murdară ? Dacă o curățam pe jumătate, îi dădeam doar jumătate din bani ?

Așa că îl las în pace. O termină după vreo 45 de minute. Îi dau 5 lei (peste, evident). “ia, să-ti treacă supărarea că am lăsat eu hârtii în mașină”.

La care puștiul minor (despre care cred că-i exploatat ilegal, numa’ zic) îmi răspunde cu gura până la urechi:

Nu vă speriați, că nu m-am supărat. Puteți să mai veniți oricând.

Speechless.

Poslednja noc

Probao sam, brate, ali ni se moglo. 🙁

Ja idem, a ti ostani sa mnom.

PS: Hvala, Milorade.

Djordje Balasevic – Ringispil

PS: din când în când, mai citiți articolul ăsta. Așa, ca să v-aduceți aminte. Ca să nu uitați.

PPS: un citat care ar trebui să devină proverb:

Când aveai ceva de zis, asculta ore în ÅŸir. Fără să întrerupă. CâÅ£i români aÅ£i văzut să facă asta? CÂŢI ROMÂNI NU TE ÎNTRERUP DUPĂ PRIMELE 12 SECUNDE SĂ ÎÅ¢I SPUNĂ CĂ CE AU PĂÅ¢IT EI E ÎNCĂ ÅžI MAI COOL???

Dileme sociale 1

Pe măsură ce înaintez în vârstă, din ce în ce mai tare și mai repede, de altfel, îmi dau seama că înțeleg din ce în ce mai puțin din oameni. Încă nu-mi dau seama dacă ăsta e un semn bun, devin mai înțelept sau ceva (m-am prins eu la un moment dat că primul semn de înțelepciune e când începi să nu mai fii absolut sigur că știi niște lucruri), sau dacă e un semn rău, în sensul că mă ramolesc. Sau poate doar am crezut că știu – tulai, că adânc filozofic mai sunt.

În fine, cumva o fi, nu asta-i ideea.

Azi am această dilemă. Inspirată de povestea reală a unei prietene care, chiar azi, în superba zi de luni, a rămas bușbe (bouche bee, pentru simandicoși) în fața unei situații de viață care, cred, devine – din păcate – din ce în ce mai obișnuită.

Să presupunem – nu-i așa ? – că noi avem un prieten. Unde noi se referă la mine, la voi, la noi și-ai noștri. La oricare, adică. Iar prieten se referă la o persoană apropiată, poate de mulți ani. Cu care împărtășim gânduri și trăiri pe care nu le împărtășim cu alții.

Mno, și într-o bună zi de luni, aflăm că apropierea asta e doar de fațadă (am zis deja, e o situație care devine obișnuită). Și că e falsă. Aflăm că persoana apropiată ne sapă, deși nu ne-am certat, aparent suntem la fel de apropiați. Ne sapă la lucru. Sau în cercul de prieteni. Sau în cercul de colaboratori – nici nu contează, important e că ne sapă.

De ce face persoana apropiată asta, de ce mimează o amiciție care nu există, e complicat de explicat – pentru că sunt, probabil, zeci de motive.

Bun, ce facem ?

A. Am vrea să-i spunem c-am aflat. Pe de-o parte, pentru că așa ar fi cinstit și eficient. Băi, Gigel, uite mă ce-am auzit că zici despre mine, drept îi ? Corect îi ?

Well, în varianta asta, în 99,9 % din cazuri Gigel va nega tot, jurându-se pe tot ce-are el mai sfânt, mai curat, că nici poveste și că mai sunt și oameni răi, invidioși pe succesele altora. După care în sinea lui de Gigel o să înceapă să ne urască și să ne sape chiar și mai tare. O situație din care nu câștigă nimeni nimic și care, probabil, la un moment dat se va termina prost.

B. Mergem pe ideea să nu-i zicem nimic. Să rămână liniște și pace în sânul colectivului. Da’ ținem minte și ne ferim.

Ok, da’ atunci nu suntem la fel de ipocriți ca Gigel ? Nu facem fix același lucru – mimăm o amiciție care nu există, din diverse motive, nici nu contează care ? Dacă suntem așa, o persoană cât de cât verticală, nu ne macină să facem asta ? Mda, parcă nici asta nu-i o soluție.

C. Nu spunem nimic și rupem relația cu Gigel.

Da, asta sună ca fiind cea mai eficientă și mai onorabilă ieșire. Doar că dacă n-avem tact să răcim încet, imperceptibil, în timp relațiile cu Gigel, dacă le rupem brusc și dur (ajută mult dacă suntem și puțin isterici, așea), Gigel o va lua ca pe un afront personal și va face totul să se răzbune *. Nu contează că noi nu i-am făcut nimic, el va simți nevoia să se răzbune pur și simplu. Și se poate ca răzbunarea lui să nu ne atingă nici cum, tot așa cum se poate să ne atingă.

Prietena de care povesteam a ales varianta 1, deși i-am spus (da, mă dau mare și deștept, știu) că exact așa se va întâmpla. I-a spus, Gigelul ei s-a jurat că nu fură, a dat fuga la o prietenă comună și i-a zis “ui, bă, incredibil ce-a mai făcut asta”. Eu îi sugerasem varianta 3, ea mi-a argumentat cum v-am zis mai sus. Varianta 2 a apărut, pur și simplu, din vorbă în vorbă -e doar teoretică.

Băi, uneori mi-e dor de niște vremuri pe care poate nu le-am trăit niciodată. De vremurile în care, dacă ceva nu-ți convenea ceva, scoteai omul frumos la duel și fie ca cel mai bun să câștigi. Era barbar, da’ avea o oarecare logică.

*– revin mâine cu o altă dilemă socială care-mi macină mințile de-o vreme

Am scris un vers, apoi l-am șters

Motto – am scris un vers, apoi l-am șters. nu era vers, era invers. Nu știu din ce moment al copilăriei mele mi-a rămas asta în cap, nu se leagă nicicum de nimic, dar o am în cap de dimineață și m-am gândit că poate așa scap de ea.

Am și o melodie ciudată în cap. Dacă funcționează cu versul, dacă scap de el după ce l-am scris aici, data viitoare vă cânt melodia. Să scap și de ea.

Așa, revenind…

În ultimele zile, am scris 3-4 articole, să le pun pe blog. Erau așa, grele de tot, profunde, despre oameni (astea au cel mai mare succes, am observat). Unul era chiar mișto, povestea o teorie pe care am dezvoltat-o în capul meu în ultima vreme referitoare la “oamenii-puroi” – oamenii care infectează tot ce ating. Le-am șters, mi-am dat seama că sunt inutile și irelevante.

De vreo două zile îmi doresc să revăd filmul In Bruges. L-am… cum să zic, l-am închiriat de la un centru de închirieri DVD-uri, apoi nu mi-am mai dorit să-l văd. Mi-am dat seama că m-ar plictisi să-l văd a treia oară.

În ultima săptămână, am dat multe unfollow-uri. Am mai povestit de ele. De ieri am început să dau follow înapoi. Mi-am dat seama că n-are nici o legătură un follow/unfollow cu ce cred sau simt io despre niște oameni. Sau, cel puțin, nu mereu.

În ultima perioadă i-am spus unui om că am încheiat orice relație cu el. După vreo două zile, îi spuneam că mi-e dor de el și abia aștept să ne vedem din nou. Evident, omul a rămas un pic confuz – dar cine n-ar fi rămas ? Am dat vina pe căldură

Am primit o ofertă de colaborare pe care am acceptat-o, apoi, după o zi, am refuzat-o. Mi-am dat seama că n-am nici timp, nici chef de ea. Și că nu banii sunt prima prioritate, oricât ar fi de greu în viață. Am recomandat pe altcineva. Culmea, pe cineva cu care am relații de non-amiciție. Cine să mai priceapă ceva ?

Una peste alta, concluzia zilei este că sunt indecis. Sau nu ?

Mi-e dor

De Piezișă și de lumea pestriță care o populează. De pizza de la Dolce Vita

De serile în Funky, pe vremea când credeam că Luș e un tip de treabă. De shoturile pe care le făcea Luș, tot atunci. De neuitat.

De serile la bowling cu tvdeceii și cu mone’s.

De plimbările cu tvdeceii și cu mone’s în Parcul Mare.

De nenumăratele seri faine din Pub.

De Andreea, de a doua Andreea și, mai cu seamă, de a treia Andreea. Un pic și de Alina

De drumul de la Pub până în Gheorgheni, parcus noaptea târziu.

De Piața Unirii.

De serile în care găteam la mine, în Gheorgheni, pentru oricine voia să vină .

De apartamentul zgomotos din Bună Ziua.

De vizitele la Imagistica. De senzația de bucurie pe care o aveam când le plăceau mâncărurile și/sau prăjiturile pe care le duceam la ei. De Nemesis și de Miha. De Liviu și de Kiki.

De releul de pe Feleac, unde m-a dus prima dată Adelina, parcă, și apoi am dus diverse gagici să le impresionez cu frumusețea orașului – și nu le-am impresionat niciodată 🙂

De concertele cu Onișor, Mangu, Aminda, Mirona și/sau Mishu. De serile de folk.

De Incursiuni.

De discuțiile lungi și plăcute cu Mihaela Rus.

De mesele la Club Italia și de poveștile cu Giuseppe despre restaurante și mâncăruri.

De Panoramic.

De cafelele băute cu Adi Popa la Liga.

De piața Dorobanți.

De vremea când eram prieten cu Adi.

De prânzurile de la West City.

De Deja-Vu.

De tvdecei, mone’s, groparu, ruben, marius, lorand, cucu, razvan cu alex și câți și mai câți – și de momentele petrecute cu ei.

Și de Raluca. Și de casa din Andrei Mureșanu.

 

Arta de a critica aiurea

Toată discuția asta cu haterii, născută de Mihai azi, mie personal mi se pare așa, cam ca inundațiile. În fiecare an mai vine un val, toată lumea are reacții, se vor lua măsuri. Vine toamna, trece anul, alt val, alte reacții, alte măsuri – și tot așa. De ani de zile se întâmplă așa și probabil din când în când tot așa o să fie.

După ce-am citit – cu atenție, chiar – un articol în care 6 oameni și-au pus la bătaie IQ-urile (de care deduc că-s foarte mândri) ca să atace alți 4 oameni, eu am rămas cu câteva întrebări. Toate pleacă de la premiza clară că fiecare poate spune ce vrea. Dar de la oamenii cu minte-n cap ai niște așteptări.

1. Problema asta a pus-o Arhi deja, eu doar o reiau, ca are o logică. Cum poți reproșa cuiva că nu face chestii sociale sau educative când TU n-ai făcut niciodată mai mult decât un RT sau, hai, un articol ? Și să dai exemple DOAR de ce-au făcut alții ? (Hădean, Groparu, Doru). Nu, răspunsul noi nu suntem “lideri”, să facă EI, că de aia sunt lideri n-are valoare. Dacă vrei să faci lucruri bune în viață, le faci indiferent unde ești și ce faci. E ca și cum eu i-aș reproșa lui Mihai că nu dă mâncare la pisicile vagaboande (e doar un exemplu, habar n-am, poate el dă) când eu n-am dat niciodată. Mi se pare ipocrit, adică, să reproșezi unor oameni că nu fac lucruri pe care tu, la rândul tău, nu le-ai făcut niciodată.

2. (asta e o extrapolare) După fix același model, cum poți veni să spui de o campanie ca cea lansată de Chinezu că nu-i ok, când tu n-ai făcut niciodată vreo campanie online ? Ba, mai mult, poate nici măcar n-ai fost parte din vreo campanie, vreodată ? De unde ai priceperea și criteriile riguros științifice după care să stabilești că nu așa se face ? Din ce-ai mai citit pe ici, pe colo, pe net ? Și, mai mult, ai și tupeul să faci mișto de campania respectivă, cum aș face eu mișto de Nadal că nu dă bine cu racheta în minge – eu, care n-am jucat niciodată tenis.

3. Să vii să le spui lu’ Arhi și lu’ Zoso pe blog nu așa se face e ca și cum i-aș explica eu lui Radu cum se gătește asiatic. Adică lipsit de simțul ridicolului. Sigur, ne putem ascunde liniștiți după “e dreptul meu la opinie, că nu-s intangibili”, da’ asta nu face situația mai puțin amuzantă.

4. Nu pricep neam cine și de ce are dreptul să judece după ce criterii un om dă follow/unfollow pe twitter. Am mai zis io, punem enorm de mult dramatism în această rețea socială. Unii iau follow/unfollow mult prea în serios și mult prea dramatic. Ok, Chinezu dă follow numai celor pe care-i cunoaște personal. Zoso dă follow doar la o mână de oameni, care i se pare lui că au ceva de spus. CINE are dreptul să judece asta și pe ce criterii ? Cum să vii să spui nu așa se folosește twitter când ai ceva minte în cap ?

În rest, nu mai e nimic de zis, a zis Eftimie excelent totul. Da’ e păcat, mă băieți, că în loc să faceți chestii, vă pierdeți timpul judecându-i pe alții pentru ce fac. Când voi nu faceți nimic. Da, vorbesc de online, nu de viețile voastre de zi cu zi, în care poate sunteți niște îngeri binefăcători. Că de la online am plecat, nu ?

Înțelepciunea poporului

De-a lungul vremilor, din experiența de viață a zecilor și sutelor de generații dinaintea noastră, s-au desprins… cum să zic ? Așa, ca niște învățăminte. Au rămas, așadar, niște zicători cu valoare de adevăruri absolute – și depinde numai de capacitatea noastră de înțelegere și de inteligența noastră dacă ținem cont de ele sau nu.

Sunt multe exemple. Unul este cel de mai jos:

14. Nu mergi la hora satului după ce ai mâncat usturoi, altfel vei merge singur la praÅŸilă multă, multă vreme.

Mai sunt și altele. Le puteți citi pe toate aici, într-o capodoperă semnată de doi oameni cu greutate: Arhi și Crivăț.

Ia-te de mână și scoate-te în lume

Copii, io vă zic – e ceva greșit în aer. Greșit rău de tot. Cre’ că Mercur e tare retrograd zilele astea, sau ceva, că prea mulți pari (un par, doi pari) zboară aleatoriu spre prea mulți dinți în ultima vreme. Și unii (pari – un par, doi pari) zboară tare inutil și greșit. Și ireversibil, că nu toți (parii – un par, doi pari) îs la nivel de bumerang. Din păcate.

Și prea din nimic, blea. Prea multe chestii vechi se fac complet praf din niște vorbe greșite. Și din niște reacții tâmpite. Sau poate o fi doar la raci, cum zice Ștefi. Deși… I beg to differ, după ultimele 3 zile.

Fate, it seems, is not without a sense of irony

 

Cât costă un domeniu ?

De curând s-a lansat un site – bursadedomenii.ro – unde se vând – nu-i așa ? – domenii.

După ce-am intrat pe el și-am văzut tot felul de aberații la niște prețuri uriașe – postulpastelui.ro costă 1.000 de euro ? FOR REAL ? – mi-am amintit că, de câțiva ani, am niște domenii care stau degeaba rău de tot.

transilvanianews.ro și prnet.ro. Parte a unor mărețe planuri de cucerire a internetului românesc, care existau în capul meu prin 2007, au rămas în paragină și uitare.

Și mi-am zis – păi nu mai bine le-aș vinde ? Decât să le țin blocate aiurea, nu mai bine cineva poate o face ceva cu ele ?

Ei, și-acum vine dilema. Ok, le vând, dacă le-o vrea cineva. Dar cât să cer pe ele ? Încă nu mi-am pierdut mințile, ca cel de mai sus, să cer mii de euro pe niște chestii care, practic, s-ar putea să nu folosească nimănui.

Deci vă întreb – cât costă un domeniu ?

Întrebare tâmpită

așa, de prima zi după apocalipsă

Dacă folosim frecvent maică-mea, soră-mea, nevastă-mea, bunică-mea, colegă-mea n-am putea, oare, extinde pronunția și în alte domenii, astfel încât să spunem mașină-mea, amantă-mea, bicicletă-mea, semnătură-mea, cămașă-mea ?

Sau – de ce nu ? – să forțăm la beră-mea și vodcă-mea ?