Mie, ca și client de Vodafone, OMV, și alte companii din astea foarte mari, mi-ar plăcea să existe un serviciu premium: serviciu de ghidaj.

Care să funcționeze așa: să am la dispoziție un număr la care să sun și să întreb “unde-i cea mai apropiată unitate a voastră, față de locul în care sunt eu acum ?”

Și ei, pe bază de geolocație, triangulație sau mai știu eu ce altă minune a tehnologiei moderne să-mi spună “uite, mergi 300 de metri, apoi faci dreapta, apoi stânga și ai ajuns la magazinul/benzinăria/ATM-ul nostru”.

Cât de greu poate fi ? Și jur că dacă o pune în aplicare vreuna dintre companiile ale căror client sunt, nu doar că nu le cer nimic pentru idee, da’ îi mai și laud în gura mare, peste tot.

PS: înțeleg că la Vodafone ar exista o chestie de genul ăsta, Busola Vodafone (thx, Arhi). Eu unul nu știu de acest serviciu și/sau cum să-l folosesc.

Patriciu tocmai spune la B1 TV:

Într-o țară în război civil (Libia), pagubele produse instalațiilor petroliere care aparțin unor companii străine sunte zero. Singurele afectate au fost câteva rafinării care aparțineau statului Libian

(ca o notă personală, din ce-am observat eu în ultimii 10-15 ani întotdeauna știe ce spune)

Mile povestea:

în Bagdad, în plin război (…) într-un cartier bombardat, unde pe un ditamai bulevardul rămăsese întreagă (în mod ciudat) o singură clădire. O clădire de sticlă (!!!): ministerul petrolului. (…) zi-le de asta celor care vor spune că americanii au venit aici să instaureze democraÅ£ia.

Îmi dau seama că exprim oarece truism. Americani, petrol, blabla.

Da’ parcă începe să arate ca un pattern. Eu, dacă aș fi acolo, m-aș gândi să-l schimb un pic. Că începe să fie vizibil cam pentru orice om cu drept de vot. Din SUA, zic.

La cafenea am doi clienți.

Bine, din fericire pentru noi, cu toții, am mai mulți clienți – dar ăștia doi sunt speciali.

Ea și el. Ea frumoasă, el bogat (nu-i vreun urât nici el, e ok, doar are o voce aparte, da’ nimeni nu-i perfect), amândoi înalți și tineri (între 30 și 40 de ani), amândoi isteți, cred (manageriază destul de bine un business destul de greu, fondat de el). Un cuplu drăguț, după părerea mea. Discreți (i-am surprins o singură dată pupându-se, și cred că mie mi-a fost la fel de rușine ca lor). Oameni faini, da ?

Mno. Nouă ne place să-i bârfim uneori, că el are o mașină de boier adevărat (da’ adevărat, nu glumă!), ea e chiar foarte frumoasă – și are și ea o mașină tare, de pisi, dar tare, mulți bărbați visează o mașină ca a ei – așa că am ajuns, fără să vreau musai asta, să știu o grămadă de detalii din viața lor.

Îs absolut tot timpul împreună. Locuiesc împreună. Lucrează în același birou. La cafea (de două ori pe zi, ca un ritual) vin împreună. La masă merg împreună. La toate întâlnirile de business (le țin tot la noi, că le place, că-i frumos, răcoare și avem fresh-uri bune) vin împreună. În toate delegațiile pleacă împreună.

Practic, oamenii ăștia sunt împreună 24 din 24.

Și mă gândeam – băi, eu n-aș putea deloc să fac asta. M-aș sufoca. Un prieten zice că n-am fost niciodată îndrăgostit cu adevărat, și de aia simt așa. Se poate, nu zic nu. Dar dacă ASTA înseamnă să fii îndrăgostit cu adevărat… well, eu cred că n-am să fiu niciodată.

Pentru că pur și simplu aș avea nevoie din când în când de aer. De puțin timp cu mine. Aș avea nevoie din când în când să-mi fie dor. Măcar un pic.

Numa’ zic.

De-o vreme, diverse asociații antisemite (Liga împotriva defăimării, Centrul pentru Monitorizarea și Combatarea Antisemitismului și or mai fi și altele) cer Academiei Române să menționeze în DEx faptul că cuvântul “jidan” este rasist și antisemit. Cuvântul fiind deja catalogat drept peiorativ în dicționar, dar asociațiile cu pricina sunt de părere că nu este suficient.

Movitația este, citez: termenul “era auzit de evrei atunci cand erau urcati in trenurile mortii”, referindu-se la masacrarea a sute de mii de evrei romani in cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

Așa o fi. Nu comentez, că n-am priceperea și cunoștințele necesare – și, implicit, nu mă declar nici pro nici contra acestei idei. Să fie la ei acolo.

Dar am o dilemă.

Dacă te cheamă, să zicem, Jidanu Marian, ce faci ? Vei fi obligat să-ți schimbi numele ? Vei fi arestat, pentru antisemitism ? Sau ?

Să spunem că cineva, la un moment dat în viață, îți face un rău. Nu contează că mic, că mare, că a fost, că n-a fost – contează doar că tu l-ai perceput, la vremea aia, ca pe un rău.

Ce-i mai înțelept să faci ? Să lași lucrurile să se estompeze, cu timpul, și să ajungi măcar la relații de bună ziua, din nou, cu omul ăla ? Sau e indicat să-l scoți (pe om) din viața ta pentru totdeauna ?

Să mă înțelegeți bine, slavă Domnului, nu sunt în vreo situație de asta. De dilemă, adică. Există 2-3 oameni care nu vor mai fi în viața mea nici dacă încep să-mi aducă ofrande zilnice, în rest în viață am știut trece peste toate multe. Sunt doar curios ce credeți voi, atâta tot.

Doresc să precizez, de la bun început, că în postul ăsta sunt un pic razna.

Asta pentru că în ultimele săptămâni din viața mea sunt un pic razna și fac lucruri care n-ar trebui făcute și nu fac lucruri care ar trebui făcute, experimentez trăiri noi sau de multă vreme uitate. Și trăiesc toate astea din plin și mă bucur de ele, bune sau rele.

N-a înțeles nimeni nimic, așa-i ? Perfect, nici eu nu înțeleg nimic.

Aaaaanyway. Avem poza de mai jos, făcută cu noul meu Nokia E7

Ce-avem noi aici ? Avem o casă de pe strada Republicii din Cluj. Care casă are o curte mare. ÎN curtea aia, deci interiorul ei, sunt niște bariere. Două, mai exact, de-a dreapta și de-a stânga cășii.

Mie mi se pare bariera aia de-o inutilitate exemplară. Ruben, de exemplu, e de părere că ziua se deschid porțile, iar bariera are rostul ei (să nu intre oricine în curtea instituției cu pricina). Eu rămân la părerea că, dacă tot există porți, bariera aia e degeaba.

Da’ nu asta e ideea.

Ideea e că mă uitam eu la poza asta și mi-am dat seama: băi, așa-i și în viață, cu oamenii. Oamenii au o grămadă de bariere (mentale, emoționale, comportamentale etc) inutile.

Uite, eu, de exemplu (sunt elegant, nu arăt cu degetul către alții, da ?). Îmi cenzurez o mulțime de chestii. Bine, nu mă refer la chestii de bun simț, cum ar fi că-mi vine să dau câte-o piesă la maxim, da’ mă abțin, că am și vecini. Mă referi la trăiri, la manifestări de bucurie sau tristețe, la chestii pe care le simt și pe care le-aș face sau le-aș spune, dar din diverse motive nu le fac și nu le spun. Să sar într-un picior pe stradă. Să merg la mare distanță doar ca să văd pe cineva 15 minute și apoi să mă întorc. Să mănânc slănină cu ceapă la orice oră am eu chef să fac asta (e doar un exemplu, da ?) Și multe altele, lucruri pe care le țin în mine pentru că le blochez cu diverse bariere inutile.

Și când le-aduni așa, în tine, știți ce se întâmplă ? Nu doar că devii frustrat, nervos și măcinat, cum am mai zis, dar atunci când ridici barierele, când îți dai drumul trăirilor netrăite și spuselor nespuse, curg într-un șuvoi atât de mare și de puternic că nu-l mai poți opri și sperii oamenii de lângă tine, pe care se revarsă șuvoiul.

De ieri seară ascult într-una piesa asta. Și-o s-o ascult până bag bine la cap ideea.

Dap, am zis, sunt un pic razna. So what? 🙂

Băi.

Deci povesteam io azi cu Răzvan. În statul ăsta românesc se petrece o discriminare uriașă și NIMENI nu s-a sesizat până acum.

O largă majoritate minoritate a populației românești nu are un reprezentant într-o importantă instituție.

Așa că noi ne-am gândit că în Academia Română ar trebui să existe un reprezentant al proștilor. Pentru echilibru.

Desigur, ar trebui să fie un reprezentant care să nu recunoască că-i prost, că ăsta ar fi un prim pas spre inteligență.

Mno, propuneri ?

Eu am, în capul meu, o părere foarte simplă despre socializare. Socializare înseamnă că, atunci când ieși cu niște oameni la cafea/bere/povești etc, ieși să fii cu oamenii ăia. Să vorbiți, să schimbați păreri, informații și bârfe, să comunici cu alții asemeni ție. Să te uiți la alte figuri, nu doar la a ta în oglindă.

Sau, când mergi la un eveniment oarecare, să vorbești cu oamenii ăia de la eveniment în pauze. Măcar cu ăia pe care-i știi deja. Nu să stai ca muta într-un colț și să te uiți pe tavan, că de aia îi zice “componentă de networking”. Ca să networkuiești cu oamenii. Părerea mea, zic.

Mă enervează la culme cineva (bine, mă refer strict la Răzvan, adică, da’ avem noi o glumă internă cu “cineva”) care, la o ieșire la beri, cu greu își dezlipește ochii de ecranul telefonului/tabletei/laptopului. Și aia numa’ pentru că este rugat, amenințat, înjurat, și iar rugat, și apoi implorat, și din nou… și tot așa.

Ei bine, azi la prânz mâncam ca omu’ pe terasă la vecinii de la Liga. La 2 mese de mine, două domnișoare. Domnișoara A și Domnișoara B. Nu le putem deosebi altfel, că erau amândouă brunete, amândouă relativ drăguțe (amu nici nu m-am holbat, să văd detaliile, da’ păreau ok), deci A și B.

Când m-am așezat eu la masă, domnișoara A vorbea la telefon. Domnișoara B vorbea și ea la telefon. După 15 minute, domnișoara A vorbea la telefon. Domnișoara B se uita la nori. După încă 10 minute, domnișoara A vorbea la telefon. B se uita la unghii.

Bine, și ca să n-o mai lungesc, A a vorbit la telefon 47 de minute de când m-am așezat eu la masă (dar vorbea deja când am ajuns). N-are importanță despre ce (subiectele principale au fost nunțile și croazierele, da’ cum ziceam, nu contează). Din astea, cel puțin 30 de minute B s-a uitat la stele.

Mă, io cred că plecam de la masă. Poate sunt io mai în vârstă, da’ parcă-parcă pe vremea mea (de exemplu sâmbătă seara, când au venit Denisa, Sebi și Robert pe la Reload) oamenii stăteau la masă unii cu alții. Nu unii lângă alții, ca mobila.

1. Când eroul e împușcat, dar are vestă antiglonț și scapă, de ce MEREU trebuie să-și deschidă cămașa să ne arate vesta ?

2. În orice luptă finală dintre personajul bun și personajul rău, de ce MEREU personajul bun trebuie s-o încaseze înainte să-l termine pe eroul negativ ?

3. În peste 90% din filmele de acțiune, cred, la un moment dat eroul pozitiv îl are pe cel negativ la 20 de centimetri de țeava pistolului/armei. De ce MEREU trebuie să stea să-l asculte pe ăla, sau să-l amenințe sau orice – de ce mereu trebuie să piardă timpul și să nu-l ardă pe fraier, dându-i timp și ocazia să fugă ?

4. Cam în toate filmele în care un personaj fură ceva dintr-o clădire și iese pe ușa din față, sau evadează tot așa, printr-o șmecherie și iese liniștit pe poarta închisorii (deghizat sau ceva), de ce mereu cineva trebuie să-l strige că și-a uitat o șurubelniță, sau o șapcă, sau altă prostie ?

5. Continuând ideea de mai sus, de ce mereu când personajul (ăla care încearcă să fugă) e strigat, stă 2-3 secunde privind în gol înainte să se întoarcă ? Nu se teme că asta l-ar putea pune pe gânduri pe ăla de l-a strigat ?

6. De ce întotdeauna când eroul pozitiv trebuie să-i transmită ceva viitoarei victime, sau nu mai are baterie, sau nu mai are semnal ? Ce naiba, toți au HTC-uri, ca mine ?

7. De ce după ce el și ea fac dulce dragoste (make sweet love to each other, zic), când unul dintre ei se dă jos din pat, se învelește în cearceafuri ? Ce, devin brusc pudici ? La fel, de ce după ce termină această populară și îndrăgită activitate, când își mai spun dulci nimicuri stau cu cearceafurile între ei ? Ce, le e brusc silă să se mai atingă ?

and so on…