Mie, unul, mi se întâmplă rar de tot să rămân fără replică. Nu pentru c-aș fi din cale-afară de isteț, ci pentru că am o doză de tupeu care mă face să cred că am răspunsul potrivit mai mereu.

În viața mea au fost puțini oameni în fața cărora am rămas fără replică. Cronologic, ei au fost: profesorul de limba română Viorel Mortu, apoi George Pruteanu, apoi Adrian Păunescu, apoi ospătărița de la Fabrica de Bere Ursus. Evident, din motive diferite, în fiecare caz în parte.

Până ieri. Ieri, stăteam în fața unui aparat care prepară cafeaua, așteptând – e evident, nu ? – să se facă o cafea. Dura mult, și la “coadă” mai stătea o tânără. Vă rog să rețineți: habar n-aveam cine e, tot așa cum ea habar n-avea cine sunt eu. Deci eram efectiv doi străini. Total străini.

Și eu îi spun, dintr-o politețe pe care încă nu mi-o explic:

– Se mișcă greu aparatul ăsta, trebuie să ai un pic răbdare.

Și ea răspunde:

– Răbdare am. Bani n-am.

Și-am rămas, again, fără replică.

În general, mie îmi vin (prea) multe idei. Vorba lu’ Bendea, sunt “omul cu 100 de idei pe minut, prea puține realizabile”.

Dar uneori îmi vine și câte una care pare ok. O gândesc un pic, o întorc pe-o parte și pe alta și dacă nu-i găsesc fisuri, m-apucă entuziasmul. Apoi o povestesc cu vreun prieten – și dacă și prietenului i se pare o idee faină, entuziasmul mă copleșește.

Poate sună ca ceva de bine, dar nu e 🙂

Când mă copleșește entuziasmul, mă simt ca un copil care primește o jucărie nouă și neașteptată. Îmi pierd interesul cam pentru orice altceva, nu mai dorm, nu mai muncesc ca lumea, nu mai fac nimic ca lumea, căci totul pălește ca într-o ceață în care singura lumină e ideea care m-a aprins (off topic: tulai, ce metafore de clasa a 2-a am!)

Totul mi se învârte în jurul noii idei, e singurul punct de maxim interes și care se bucură de atenție total. Și celelalte lucruri pe care le fac suferă de nebăgare în seamă. Mi-a luat o vreme bună să reușesc să mă conving că și ideile bune care mi-au venit în trecut încă merită băgate în seamă.

Noroc că nu-mi vin atât de multe idei faine, că n-aș mai face niciodată nimic 🙂

Ca să fiu sincer, eu nu știu exact când trebuie să mă simt vinovat și când nu.

Adică sunt momente când nu-mi dau seama exact cât e vina mea și cât nu.

Am să vă dau câteva exemple.

Zilele trecute, Nebuloasa a fost la Cluj, la the mega Cluj Brands Tour. Apoi a scris pe blog c-a fost supărată pentru c-a vrut să ciocnească cu un om care s-a făcut că nu vede că i-a întins halba. Cumva, cred foarte tare că omul ăla eram eu. Efectiv nu m-am prins de fază, deci n-am evitat sau ceva, deși dacă aș fi evitat nu m-aș fi simțit vinovat – dar atunci, în momentul ăla, CHIAR nu m-am prins. Și acum mă simt vinovat, deși nu-s foarte sigur c-ar trebui.

Azi dimineață, Augustin m-a onorat c-o vizită la cafenea (mă rog, nu de dragul meu a venit, ci de dragul Alinei). Cafeneaua are niște uși de sticlă, pe care – la nivelul ochilor – sunt inscripționate tot felul de chestii: programul, numele cafenelei etc. Augustin nu le-a văzut și s-a ciocnit de ușă. Rău. În secunda 1, m-am prins că n-a pățit nimic grav. În secunda 2, m-am bucurat că nu s-a spart ușa de sticlă. Augusti s-a supărat rău că, în loc să-l întreb dacă-i ok și se simte bine, am râs că n-a văzut o ușă. Eu i-am zis că “man, am văzut că ești ok în prima secundă, toată lumea vede ușa aia, tu n-ai văzut-o“. Adevărul e că în 6 luni, de când există cafeneaua, au fost 2 cazuri de oameni care n-au văzut ușa: acum vreo 2 luni un domn foarte scund, azi Augustin (care-i foarte înalt). Acum mă simt vinovat că m-am gândit mai întâi “bine că nu s-a spart ușa pe el”, în loc să mă gândesc că poate o să facă un cucui – și iar mă simt vinovat, deși poate n-ar trebui.

Acum, pe seară, i-am spus tinerei Anne-Marie ceva de genul “vrei, nu vrei, dacă mă iubești cu adevărat asculți o melodie care ar face orice sârb adevărat să lăcrimeze“. Ea mi-a răspuns c-a avut o zi proastă și că nu se simte bine, iar eu i-am zis la revedere. Ea mi-a reproșat asta, că în loc să-i arăt compasiune o expediez – și acum iar mă simt vinovat, deși nu știu exact dacă e cazul

Amu, întrebarea mea îi: îs io foarte nesimțit sau oamenii au tendința de a fi extrem de sensibili ?

Toți oamenii care mă cunosc știu (excepție făcând cei care nu știu ©) că eu am TOATE superstițiile din lume. Sau le practic, cum o fi mai corect.

Cu pisica neagră, cu gunoiul dus seara, cu cuțitul pus cu tăișul în sus, cu pâinea care stă cu fundul în sus, cu geanta pusă pe jos, cu turnat invers în pahar, cu chibritul care nu poate aprinde mai mult de două țigări (da, știu de unde provine), cu pășit cu dreptul când ies din casă… ba chiar am una inventată de mine însumi, prin clasa a 8-a, care se referă la numărul de țigări din pachet.

Deci TOATE, da ? Mai puțin două. Cu 13 și cu marți, trei ceasuri rele. Niciodată nu m-am încurcat cu numărul 13, nu mi-a făcut niciodată nimic, n-am nimic cu el. Nu-mi amintesc de vreo zi care să fi fost proastă doar pentru că era marți. Deci marți, 13, marți 13 sau vineri 13 nu înseamnă nimic.

Însă vă dau cuvântul meu că de aproape 25 de ani n-a fost vreo zi de miercuri 14, indiferent de lună, care să nu fie horror. Nu a existat nici măcar una.

Practic, cred c-aș putea propovădui o nouă superstiție.

 

Sunt sigur că și voi aveți din astea – manifestări inexplicabile. De exemplu, când îți vine din senin – fără să te gândești la asta – să râzi la o slujbă (religioasă). Sau cânt îți vine să fluieri în biserică. Sau altele de acest gen – subconștiente. Sau inconștiente, în anumite cazuri, cum e al meu.

Ei bine, eu când văd arabi, încep să fredonez Hava Nagila. S-a întâmplat prima dată la Sibiu. Am scăpat cu bine. Erau actori, pașnici.

Azi, în cafenea, au intrat 4 arabi. S-au așezat EXACT în spatele meu, astfel încât cel puțin 2 îmi puteau vedea monitorul de la laptop. Categoric nu erau actori, și nici foarte pașnici nu păreau. Și unde nu începe Crivăț să murmure ușor Havaaaaa… Mi-a luat vreo 30 de secunde să-mi dau seam ce fac, noroc că era muzica tare.

Nu vă mai spun că îi împărtășesc prietenului Arhi această ciudată întâmplare (uite, bre, iar arabi, iar Hava Nagila). Și ce face prietenul meu Arhi ? (repet, minim 2 îmi vedeau monitorul) Ei bine, face asta:

 

Am șters dialogul, că era intim, personal.

Acum, vă întreb: de ce fac eu una ca asta ? De ce mă împinge subconștientul să fredonez o melodie evreiască lângă arabi ? Am o dorință ascunsă de-a fi martir ? E o nevoie necontrolată de adrenalină ? Caut aventură și n-o găsesc ? CE SE ÎNTÂMPLĂ CU MINE, CU NOI ???

 

O poveste scurtă cu un proprietar nesimțit, care acum o lună jumătate m-a asigurat de 3 ori într-o oră că nu vinde, nu dă, nu face nimic apartamentului în care stau (i-am zis că vreau să stau minim 3 ani) și care acum câteva zile mi-a spus că-i pare rău, dar un fin de-al luni s-a mutat la Cluj și trebuie să plec, dar speră să nu-i port pică.

Trecând în mare fugă peste detalii de genul aș putea să-l dau în judecată, am/n-am contract etc, îmi caut să închiriez un apartament sau o casă pe pământ.

Această locuință trebuie să îndeplinească câteva condiții:

1. să aibă MINIM 2 camere plus bucătărie

2. să fie spațios

3. să nu fie la parter

4. să fie în orașul Cluj-Napoca (deci nu Florești, Someșeni etc – caut în Gheorgheni, Zorilor, Mănăștur, Andrei Mureșanu sau Grigorescu)

5. Să aibă un preț decent, că la 400 de euro am tot găsit.

Așa că dacă știți o astfel de locuință, vă rog să-mi dați de veste, că agenția cu care lucrez eu nu se descurcă foarte bine. Promit că aducătorului de locuință îi fac cinste o seară întreagă cu băutura lui preferată 🙂

Două citate care azi m-au uns pe suflet, din motive foarte variate care nici măcar nu contează. Unul dintr-o carte veche, altul dintr-o carte care abia aștept să apară.

Femeile sunt ca niște ceaiuri. Unele sunt calmante, altele sunt împotriva depresiei. Altele sunt din pelin, altele nu își scot aromele la iveală decât când sunt bine fierte.

Liviu Alexa – Nimănuii lui Dumnezeu

Sunt posedat de o dragoste cum nu am trăit niciodată – o dragoste avidă, totală, o dragoste până și a unghiilor mele de la picioare și a murdăriei de sub ele – și totuși mâinile îmi flutură în gol, mereu căutând să prindă, să înșface, dar fără să atingă ceva

Henry Miller – Sexus, via Richie

Căci da, eu n-am citit Sexus încă. Am citit doar Plexus și Nexus.

Cumva sunt convins c-au să vă placă amândouă 🙂

Nu-s într-o stare foarte bună pentru scris frumos, așa că vă povestesc succint o poveste care, până una alta, mi-a făcut ziua de azi mai frumoasă. Sper să înțelegeți de ce n-o să dau nume.

La 1 august 2008 lansam Ebucătăria. Eram super entuziast, mai ales pentru că reușisem să leg niște colaborări înainte să dau drumul la site, pentru că niște oameni din Cluj au avut încredere în mine.

După lansare, motivat de colaborările… semnate, să zicem, anterior, m-am agitat să leg și altele. Așa că vizitam tot felul de patroni și manageri de hoteluri și restaurante din Cluj, încercând (și reușind, cu unii) să-i conving că Ebucătăria e o unealtă foarte faină de promovare (pe vremea aia, blogurile culinare pe bune erau destul de puține).

Și, din patron în patron și din manager în manager, reușesc să ajung să mă întâlnesc – prin intermedierea unui prieten comun – cu un patron de hotel de 4 stele, celebru de altfel în Cluj (patronul mai mult, hotelul poate că mai puțin)

Ne vedem la cafea, în oarece zi. Omul, foarte sigur pe el – era un om de afaceri de succes, de multe milioane, iar eu eram practic un nimeni – se întinde la povești, începe să-mi explice cum e cu angajații, cu bucătarii, cu una, cu alta – practic, ne-am simpatizat, altfel nu-mi povestea el așa multe detalii. Rămâne să-i trimit o ofertă de colaborare, că îi place ideea. Poate e bine de menționat că omul n-avea nici cea mai vagă idee despre site-uri, internet, bloguri, vizitatori și alte detalii de astea neinteresante.

Extrem de încântat că am convins un om care n-are treabă cu internetul să se promoveze și în acest fel, merg acasă, concep o ofertă care la vremea aia îmi părea senzațională (un pachet care costa 500 de euro și presupunea mai multe articole, banner și alte tot felul de prostii) și îi dau mail.

Și trece-o zi. Și trec două. Și trece-o lună. Și trece un an.

Între timp, mr. O a cumpărat Ebucătăria, s-a relansat, s-a schimbat total designul, conceptul, tot.

Pe de altă parte, patronul a vândut hotelul cu pricina.

Deunăzi, primesc un mail. De la un domn, manager la un restaurant de-al patronului respectiv. Care mi-a spus (în mail) că ok, e bună oferta mea, da’ în pachetul ăla de 500 de euro eu ce mai ofer ? Doar promovare ? Pentru că pe el (managerul) nu-l interesează așa tare promovarea, ci mai mult clienții. Pot eu să garantez că un procentaj din cititorii mei devin clienți la restaurantul lor ? Pentru că ei n-au nici o garanție că cine accesează site-ul va veni să mănânce la ei.

Corect, nu ?

Repet, că simt că nu mi-am exprimat suficient de clar uimirea: am trimis o ofertă în toamna lui 2008. În august 2011, am primit răspunsul – nu pot oferi mai mult decât în oferta aia din 2008 ?

Am zis să aștept 1 an înainte să le răspund, să nu par disperat. Nu ?

PS: i-am răspuns omului, i-am zis că oferta are 3 ani și că îmi cer scuze, dar nu-mi amintesc exact detaliile.

 

Cunosc o grămadă de oameni care își petrec mult mai mult timp decât mine pe rețele sociale. Și se pricep mai bine la ele. Cu adevărat.

Sunt și mai mulți cei pe care nu-i cunosc. Cătălin Teniță de la Zelist povestea la SMS Timișoara, anul trecut, că sunt câteva sute de conturi de twitter care au în descriere cuvântul “specialist”.

Later edit: Mai exact, la ora actuală 148 au “specialist”, 98 au “expert” și 238 au “social media” sau SM. Mulțumesc, Cătălin.

Tuturor acestor oameni, precum și celor care, în general, se pricep bine la tot ce înseamnă internet, mecanică, fotbal, religie și istoria artei (pe lângă orice altceva, evident) le adresez câteva întrebări la care eu nu găsesc răspunsul. Și aș vrea să procedez ca la carte. Ca la Cartea Twitterului, desigur.

1. Dacă eu cunosc în offline un om de treabă, simpatic și tot, dar care pe twitter mă obosește cu informații inutile și mă plictisește cu glume foarte, foarte slabe, cum să-i dau unfollow astfel încât să n-o ia personal ?

2. De ce când vreun mic guru de pe twitter îmi dă unfollow, nu-mi dă și unfriend pe facebook ? Pe facebook sunt mai cumsecade ? Și bine, la mine mai e cum mai e – dar la cei care au twitter-ul și facebook-ul legate, de ce nu le dau unfollow ȘI unfriend ?

3. De ce a devenit mult mai grav când Gigel îți dă unfollow decât când Gigel nu-ți mai citește blogul ?

4. Și întrebarea veșnic veșnic fără răspuns – de ce pentru atât de mulți oameni unfollow-ul e o dramă, care se cere răzbunată crunt ?