Un gând la ceas de amiază

Când suferi foarte tare (indiferent că din sărăcie, din frustrare, din neputință, din dragoste, din boală sau din orice alt motiv) și nu ai cum să manifești suferința nicicum, n-ai cum s-o exprimi sau, mai rău, n-ai CUI s-o exprimi, atunci suferința ta se va transforma în răutate pură.

Și pentru că cei din jurul tău nu știu de ea, că n-ai cum și n-ai cui s-o exprimi și s-o manifești și s-o lași afară, ei n-au să înțeleagă de ce, brusc, ai devenit un om acru. Sau amar. Sau amândouă.

Și-au să te lase în durerea ta.

Și ai să suferi că te-au lăsat în durerea ta. Și se creează un cerc vicios foarte nasol, din care e greu să ieși.

dap.

(nu am citit nicăieri asta, așa m-am gândit eu, cu capu’ meu chel. don’t be hatin’)

Sărăcia, bat-o vina…

În povestea asta avem două personaje.

Pe de-o parte, eu.

Între nenumăratele și infinitele mele defecte (așa e, sunt infinite, zilnic mai aflu câte 2-3 de care nu știam, de la prieteni care nu mi le spun mie, ci altor prieteni – da’ mă rog, asta-i o cu totul și cu totul altă poveste) se numără și faptul că dezvolt obsesii. Nu de multe feluri. Unele dintre cele mai dese sunt cele muzicale. De exemplu, mă fixez pe câte-o piesă care-mi spune mie ceva, în sufletul meu. Și-o ascult non stop, zile întregi. Și mie îmi pare un pic anormal, da’ amu mno – nimeni n-o fi perfect, mă cujet. Și chiar de-o fi cineva, sigur n-oi fi io ăla.

Pe de altă parte, ea

Mamă de copil și soție de soț, locuiește în apartamentul de sub mine. Avem o relație cumva specială, pentru că în prima zi în care am locuit în acest apartament, pe la 11.30 noaptea mi-a sunat la ușă și mi-a spus că a auzit tocuri. Eu i-am spus că nu de la mine, că nu obișnuiesc să port tocuri – cel puțin nu la ora aia. Iar ea m-a întrebat uitându-se în ochii mei: Sigur ?! Moment în care am făcut ochii mici și neprietenoși și i-am urat noapte bună.

E drept, stăm într-un bloc în care dacă tastez mai tare probabil că înțelege tot ce scriu, dar pe cuvânt că-s un vecin cumsecade, respect orele de liniște și faptul că are copil micuț, nu fac scandal și nu dau muzica tare.

Bun.

În acest context, e limpede (sper, adică – e limpede sau nu ?) că uneori prinde auditiv obsesiile mele muzicale. Și se prinde că eu ascult 4 ore, să zicem, aceeași piesă.

Așa că acum câteva zile a încercat o glumiță. Ori a vrut să-mi atragă atenția subtil că-i muzica prea tare, ori a vrut să facă mișto de mine că-s zurliu și uit să schimb piesele, io habar n-am. Dar a fost cam așa:

– Bună dimineața. Frumoasă muzică ascultați!

– Mulțumesc. Mă bucur că vă place, da’ ce, îi prea tare ?

– A, nu. Dar numai melodia aia o ascultați ? Nu mai aveți și altele ?

– Apăi, doamnă, îs prea sărac să-mi mai iau încă una.

A fost unul dintre momentele acelea în care îmi doresc să am camere foto în ochi, ca să pot fotografia instant ceea ce văd. Nu s-a putut. Dar cred că nu-mi mai dă binețe curând, oricum.

#truestory, mates

Măi pretine, eu și tu…

Poate c-o să-mi pierd o parte din cititorii “mai urbani”, cum ar spune ANMH (să-i dați follow pe twitter, e tare frumoasă, isteață și simpatică!)

Dar îmi asum acest risc, așa că azi vă dau piesa asta – și pentru că e bine să știți că nu Ducu Bertzi a inventat-o. Dar o cântă frumos, îs de-acord.

Și pentru că azi mi-e dor de Gaben (da’ poate mâine nu mi-a mai fi 😛 )

Studiu. Despre coniacul de prună

Adevăr vă zic vouă – pe-aici, pe unde locuiesc eu, dacă după o masă serioasă nu arzi câteva ștampăle (sau ștampăre, pentru prietenii din Hunedoara sau Satu Mare) de pălincă, nu ești om, bre! Nu ești și pace.

Bine, când zic o masă serioasă, zic de-o masă care are, acolo, o slană, un cârnaț, o brânză de Sadu – astea așa, ca deschidere. Apoi o cărniță aromată de oaie, o fleică serioasă de purcel… Am zis, o masă serioasă.

Toate greutățile astea trebuie arse cu niște pălincă, altfel viața n-are sens. Problema apare când ești băutor de bere, eventual de talie mondială, ca un gras chel care scrie pe blogul ăsta, nu-l știți voi. Atunci apare dilema – cu câte ștampăle arzi grăsimile, înainte să treci la treburile serioase ? Adică la Grolsch, în cazul nostru…

Amu’s trei ani de la prima ediție a seminarului “Coniacul de prună, încotro ?”. (detalii aici, punctul 3). Între timp, Mile s-a dus să testeze alte tipuri de țuici, în alte părți, și m-așteaptă și pe mine. Dar eu am continuat lucrările seminarului.

Am procedat după metoda cercetătorilor britanici. Am întrebat cunoscătorii, dar vă rog să mă credeți că au fost aleși pe sprinceană!

Întrebarea, după cum o să vedeți, a fost complicată. Ca să poată răspunde la ea, specialiștii aveau musai nevoie de experiență, teoretică, dar mai ales practică.

Fiecare dintre specialiști a trebuit să răspundă la asta: dacă după o masă serioasă s-au băut două ștampăle (aici detalii despre ștampăle, paragraful 4), ce faci ? mai bei un ștampăl și apoi treci pe bere ? sau treci direct pe bere ?

Și iată răspunsurile specialiștilor:

Groparu – după 2 ștampăle, treci pe bere. Oricum nu e bine să le amesteci

Gaben – Tu pari genul de om care în acest caz are nevoie de 3 ștampăle. Apoi bere.

Chinezu – E înțelept să fie cât mai puține ștampăle înainte de bere. Recomand 2 maxim

Răzvan – Dragă, sunt la workshop-ul de salsa!

Arhi – 2 ștampăle e prea puțin. Efectul lor benefic este acoperit de bere. Cu 3 ștampăle, concentrația de alcool devine consistentă și ține departe berea.

Cosmin “Făt Frumos” Tudoran – aici e o discuție mai lungă 🙂

Eu – dacă am băut 2 ștampăle de pălincă, mai beau unu’ și apoi trec pe bere sau trec DIRECT pe bere ?

Cosmin – hmm

Cosmin – ce e ăla un ștampăl ?

Eu – iartă-mă că te-am deranjat, bro

Eu – poate te rețin de la vreun cocktail cu umbreluță

Eu – poate ți se răcește Moet-ul

Eu – poate te-așteaptă Lagavulin-ul și eu te rețin cu prostii..

Cosmin – be măh direct bere. Ce mai contează 2, 3 ? Ori faci deschiderea cu ea și atât… de preferat să n-o amesteci. Mere o țuică după o masă grea.

Așa grăit-au specialiștii. Eu vă recomand, ca de obicei, doar să fiți cumpătați și să țineți cont că – nu-i așa ? – consumul excesiv de alcool dăunează GRAV sănătății.

Un exercițiu de imaginație cu jandarmii

notă introductivă:

pe scurt, părerea mea despre ce se întâmplă în România se împarte în două: pe de-o parte mă bucur, în continuare, că lumea a ieșit în cadrul unui protest (care sper eu că e) spontan. Arată, cum ziceam, că nu suntem un popor inert. Și Vlad iar are dreptate când spune că lumea protestează spontan după ani de zile, ăsta-i un moment prea important pentru democraÅ£ia noastră ca să fie stricat.

Pe de altă parte, mă întristează foarte tare că în București lucrurile au degenerat. Rău. Mă uitam aseară pe tv-uri și nu înțelegeam neam de ce jandarmii stau și se uită la niște dobitoci care distrug centrul Capitalei, fără să intervină, fără să-i alunge. Nașu’ Roșca are o teorie – și Nașu’ Roșca se pricepe. Eu n-am idee ce-a fost acolo, da’ cred în continuare că jandarmii ar fi trebuit să intervină dur în Piața Unirii. Mă întristează că protestele pe care le sper spontane din toată țara îs acoperite atât de ușor de mizeriile câtorva demenți.

Pe de altă parte, am văzut azi pe Realitatea povestea unui băiat RUPT, efectiv, în bătaie de jandarmi (imaginile sunt destul de dure, ca să știți). Toți cei din jurul lui spun că baiatu’ ăla nu făcea nimic rău. Cum spuneam, lucrurile au degenerat (de ambele părți) și au acoperit total, sau aproape total faptul că oamenii normali la cap au ieșit în stradă, pentru prima oară pe bune după foarte, foarte mulți ani.

Bun. Acum să facem un exercițiu de imaginație, plecând de la o premiză concretă – și pe cuvânt că nu e o glumă.

Cei care au prins anii ’90 își amintesc, poate, că atunci când scutierii înaintau către manifestanți, băteau ritmic în scuturi cu bastoanele. Foarte sincronizați, efectul era intens. Acum am văzut un clip (chiar nu mai știu unde) de-aseară, cu jandarmii bătând aiurea și dezlânat în scuturi. Foarte slab.

Și mă gândeam – vă dați seama cum ar fi dacă ar băga în fața manifestanților (mă refer la ăia violenți, evident) 2-3 regine* înaintând încet și urlând prin difuzoare, la maxim, Fear of the dark ? iar în spate să fie scutieri mulți care bat ritmul în scuturi.

Cine ar mai sta în fața lor ? Toți ar zice “ăștia au luat-o complet razna”, ar lăsa bolovanii și Molotoavele și-ar fugi care încotro.

Părerea mea

*reginele sunt acele autospeciale de intervenție albastre, dotate pentru intervenții în cazul mitingurilor. Adică astea.

Plec o vreme

Așa că în următoarele zile o să ne-auzim mai rar.

O să revin, totuși, să scriu despre cât de frumos a fost aseară la workshop-ul de cozonaci, ținut de Adi Hădean și organizat de TVdece, în cadrul campaniei Obiceiuri Sănătoase/Activia

Și despre ce caricatură – surpriză am primit de la Raul Meilă Studio.

Dar altfel, ne-auzim după 9 ianuarie, că io o să fiu un pic plecat și sper sincer să n-am semnal la telefon sau la net. 🙂

Și, de dragul Dianei (știu că-i plac astea), o să fac un scurt bilanț al anului 2011.

2011 a fost un an plin, foarte plin. Dar mai bun ca 2010. Și mai prost ca 2012, desigur. A fost un an frumos, dar care m-a obosit peste măsură – de aia am nevoie de-o pauză.

Vă pup de nu vă vedeți. S-aveți un Crăciun liniștit și-o noapte de Anul Nou memorabilă. Și să fiți sănătoși, fericiți și foarte, foarte iubiți. Și prosperi.

Hvala!

Nu, nu știu!

Există o reacție – întâlnită de mine la o grămadă de oameni – care mă enervează până la isterie.

Un om îți povestește ceva

– Și aseară vorbeam cu Gigel…

– Cine e Gigel ?

Ei bine, în momentul ăsta, omul din fața ta se transformă vizibil. Ridică sprâncenele, mărește ochii, începe să respire mai repede. Pe fața lui se citesc șocul, spaima, dar se întrevăd ușor, dacă te uiți cu atenție, disprețul și mila:

– Nu-l știiiiiiiii pe Gigeeeeeeeeel ???

După care se naște un mic zâmbet în colțul gurii. Un zâmbest de discretă superioritate.

Iar tu te simți mic și vinovat. Sau, după caz, te-apucă crizele, cum m-apucă pe mine.

A, și nu e valabil doar când nu știi vreun Gigel despre care interlocutorul tău crede că e cunoscut ca însuși bunul Papă.

– N-ai văzuuuuuuuuut Loooooost ????

– Nu știiiiii Restaurantul Corcodușu’ de Auuuuuur ????

Nu mă, nu știu! NU ȘTIU! Așa, și ? Amu îs mai puțin om, că nu știu ? Ar trebui să fiu biciuit cu lanțu’ ud că nu știu, ca să mă învăț minte și pe viitor să știu ?

Bine că sunteți voi deștepți!

Vine o vreme…

notă introductivă: în acest articol nu este vorba despre mine (care, mă știți, sunt plin de vigoare și energie) ci de un alt om, pe care o să-l numim așa, la plesneală, cu primul nume care ne vine în minte. De exemplu, Andrei C.

Andrei C. se afla într-o oarecare cafeneauă. Era singur, poate și pentru că era închisă cafeneaua, că era foarte devreme. Și butona, acolo, un laptop.

Fiind dimineață, omu’ s-a gândit că poate ar merge o cafea. S-a ridicat, s-a dus s-o prepare după un ritual minuțios. Între timp, se gândea să scrie un articol pe-un blog oarecare. A făcut cafeaua, a pus-o pe tejghea, a ieșit din bar și s-a întors la laptop. A început să butoneze iar, după care s-a gândit că, fiind dimineață, poate ar merge o cafea. S-a ridicat și s-a dus s-o prepare. Pe drum, a văzut cafeaua uitată pe tejghea.

True story.

Vine o vreme când lecitina ar trebui să fie felul principal la micul dejun.

PS: vă spun sincer că uitasem complet că lecitina se numește lecitină. L-am întrebat pe Vali “cum se numesc pastilele alea pe care le iei ca să nu mai uiți”, că uitasem.

Nu vă mai bateți joc de câini!

Poate că doar mi se pare, sau poate că-s eu un înapoiat sau ceva. Dar în ultima vreme mi-e dat să aud în jurul meu numai nume dubioase de câini. Ies vecinii din bloc să-și plimbe patrupedele, care mai de care mai mici și mai gălăgioase, și unde nu-mi încep să le strige pe cele mai bizare nume!

Mai vezi o doamnă pe la a 4-a tinerețe cum zbiară după câte un caniche nervos Edgar, hai la mama! Sau câte un tânăr tătic de familie cu copii, alergând după vreun bichon agresiv și urlând Lord, treci acasă! Nu mai zic de puștoaicele care trag cu greutate de lesă vreun pechinez furios și se roagă plângând, aproape, pe lângă el hai, Ranger, hai, nu mai lătra.

Bă… sunteți bine ? Cum să dai asemenea nume unui câine cât o mănușă ?

De câinii mai mari nici nu mai zic. Toți sunt Rex, Otto și alte nume din astea grele. Da’ unde-s vremurile când câinii aveau nume DE CÂINE ?

Am să dau personal o bere primului domn pe care-l văd cu un rottweiler pe care-l cheamă GRIVEI. Sau cu un dog german pe care-l cheamă AZOR. Și îl alintă Azorel.

Un convoi umanitar ?

Eu am o imaginație foarte bogată. În plus, mă topesc după teoriile conspiraționiste. Îmi place să găsesc lucruri care se leagă, dincolo de percepția imediată. Să adăugăm la toate astea că iubesc Serbia, deci mintea mea creează cu și mai multă plăcere scenarii.

Avem câteva fapte:

– un convoi umanitar rusesc parcurge România, cu destinația Serbia. Textul e că “transportă ajutor umanitar”, fără alte detalii. Trimis de Ministerul rus pentru situații de urgență. Vorbim de 26 de TIR-uri.

– în Serbia, în acest moment, nu e nici o “situație de urgență”. Sau cel puțin eu n-am văzut pe nicăieri, și citesc zilnic presă de-a lor.

– Convoiul – umanitar! – e escortat de poliție și jandarmi și, conform unor surse, și de Armată, pe parcursul teritoriului românesc.

– În ultimii 20 de ani, Rusia a fost cel mai puternic prieten al Serbiei. Adică mno, când americanii îți bombardează orașele, e mai greu să-i iubești foarte tare, așa că te întorci către alții.

– România este una dintre cele două țări europene care NU au recunoscut independența Kosovo. Sârbii, popor și autorități deopotrivă, ne privesc cu destul de multă prietenie din acest motiv. Mai mult, suntem singurii lor vecini ortodocși, în condițiile în care sârbii sunt ultrareligioși (ca fapt divers, imnul lor național se numește Dumnezeul Dreptății)

– În Kosovo nu e pace și liniște. În nordul provinciei, sârbii kosovari au ridicat baricade și se hărțuiesc zilnic cu albanezii. Mai mor, pe ici pe colo, câte unul, mai sunt răniți, mai sunt discuții, dar pace și liniște nu e. Nici nu cred c-o să fie curând – ca fapt divers, guvernanții sârbi nu ratează nici o ocazie să afirme cu convingere că nu vor recunoaște niciodată Kosovo ca stat (acum 10 zile o spunea vicepremierul la Paris, azi a spus-o din nou ministrul de Externe la (funny thing, așa-i ?) Al Jazeera.

Bun. Dacă ați fi paranoici ca mine,ați crede că în camioanele alea nu erau alimente sau haine, erau alte lucruri. Că cine își bate capul să apere cu poliție, jandarmi și armată lapte praf sau conserve ?

Dar nefiind paranoici ca mine, vă întreb – ce credeți că se află în cele 26 de TIR-uri ?