O leapșă, nu în sensul ei clasic, venită de la Alex Mihăileanu, despre atârnătorii de la conferințele de presă, sau Ghițus Pișcotarus, cum le zice el.

Nu mai practic de mulți ani meseria de reporter. Dar îmi aduc aminte cu precizie că pe vremea când băteam conferințele de presă din București (pe eveniment, inițial, apoi pe cultură și o scurtă perioadă pe economic) erau 2-3 personaje clasice (unul dintre ei cred, aproape cu convingere, că era Emerald Bâscovicescu, personaj descris de Iulian Comanescu; dacă nu era același, sigur i s-ar fi potrivit de minune denumirea) care nu lipseau de la absolut nici o conferință, indiferent pe ce temă era. Pe vremea aia, cadourile pentru ziariști se lăsau pe scaun și nu erau îmbulzeli – mărturisesc că n-am văzut niciodata ceva asemănător cu ce a filmat Alex.

Ei, atârnătorii de pe vremea mea nu erau așa profesioniști ca cei de azi, așa că tot ce reușeau era să-și umple buzunarele cu sanvișuri sau fursecuri sau ce era pe-acolo. Ziariștii se uitau la ei, se amuzau, PR-ii se uitau la ei și se amuzau… La un moment dat, am aflat că Bâscovicescu meu nu lucra la nici un ziar (avea legitimație de Ministerul Culturii, de aia zic că s-ar putea să fie același cu al lui Iulian; și era genial să vezi cum intra, de exemplu, la o conferință de presă făcută de Arctic și spunea nonșalant că lucrează la ziarul Ministerului).

Cred că specimenele astea de paria, de genul Bâscovicescu sau Ghițus Pișcotarus, ar trebui excluse, cumva, de la evenimente. Ar trebui ca ziariștii să-i demaște public, să colaboreze cu PR-ii… E păcat să lase imaginea negativă să se întindă asupra lor, doar pentru că niște fomiști profită de faptul că absolut oricine poate să se dea ziarist. Mă gândesc că PR-ii de la astfel de evenimente merg seara în oraș și le povestesc prietenilor cum sunt ziariștii. Și e păcat ca 40-50 de oameni de la o conferință de presă să fie catalogați drept Ghițus Pișcotarus din cauza a 2-3 care chiar sunt.

______________________
Blogvertising: Televizor LCD